Cum ar fi dacă?

Am întrebat recent mai mulți prieteni: “Cum ar fi să…?”, Cum ar fi dacă…?”

La un moment dat, unul dintre ei m-a luat complet prin surprindere când mi-a întors întrebarea.

Cum ar fi…?

Cum ar fi dacă nu am cunoaște frica?

Cum ar fi dacă ne-am aduce aminte că ne-am născut fără ea?

Cum ar fi dacă ne-am da seama că am învățat-o de la alții? Și cum ar fi dacă i-am ierta?

Cum ar fi dacă am alege numai adevărul?

Cum ar fi dacă am accepta totul exact așa cum este, nu așa cum ne imaginăm noi că ar trebui să fie? Și să începem cu noi înșine.

Cum ar fi să nu judecăm? Pe nimeni și nimic. Niciodată.

Cum ar fi să nu punem etichete? Pe nimeni și nimic. Niciodată. Și să începem cu noi înșine.

Cum ar fi dacă am dărui fără teamă și fără așteptări?

Cum ar fi dacă am spune mereu mulțumesc?

Cum ar fi să nu mai visăm la cai verzi pe pereți, crezând că atunci când visul va deveni realitate vom fi fericiți?

Cum ar fi dacă am fi prezenți în propria viață? Cu adevarat prezenți, clipă de clipă. Oricum ar arăta ea. Cum ar fi să avem curajul să rămânem prezenți chiar și atunci când clipa doare, aduce lacrimi în ochi și noduri în gât?

Cum ar fi să avem răbdare și încredere că ceea ce este trebuie să fie? Și să îngăduim fără să ne plângem, fără să evadăm în gânduri sau scenarii care promit un șir nesfârșit de iluzii.

Cum ar fi să punem la îndoială absolut tot ce știm? Și să ne dăm seama că de fapt nu știm.

Cum ar fi să nu avem nimic de demonstrat?

Cum ar fi să ne privim gândurile și emoțiile fără să le urmăm de fiecare dată?

Cum ar fi să nu trăim în primul rând cu gândul la alții, la ce cred, simt, spun sau fac ei?

Cum ar fi să trăim în primul rând cu gândul la noi? Și cum ar fi ca acel gând să fie una cu adevărul din inimă?

Cum ar fi să încetăm a mai hrăni egouri care niciodată nu voi fi satisfăcute, oricât de mult le-am da? Și să începem cu al nostru.

Cum ar fi să aflăm că de fapt nu există “eu și ceilalți”? Și că prin toți curge o singură viață. Aceeași.

Cum ar fi să ne dăm seama că nu știm să iubim cu adevărat? Cum ar fi dacă am realiza că ceea ce numim iubire este doar nevoie, teamă, dorință de a ne întregi prin alții?

Cum ar fi să aflăm că suntem deja întregi?

Cum ar fi să ne amintim cine suntem cu adevărat?

 

 

 

 

 

Anunțuri

2 gânduri despre “Cum ar fi dacă?

  1. „Frica (de Dumnezeu) este începutul înţelepciunii”. Fără frică n-am putea creşte, căci atunci când ne e frică de ceva/cineva cercetăm, devenim prudenţi, calculăm.
    A nu judeca este imposibil omului, dar a judeca după ce-ţi faci propria judecată, la fiecare caz, e permis, căci ştii bine, numai după ce scoţi bârna din ochiul tău poţi scoate paiul din ochiul celuilalt.
    Şi mulţumirea, da, e virtutea ce nu se întâlneşte aproape niciodată cu binefacerea, paradoxul situaţiei constând în faptul că cele două se găsesc la un moment dat în aceeaşi persoană, din nefericire, despărţite de peretele ne-simţirii.
    Nu vreau să dezvolt fiecare punct, sunt convins că prietenii tăi pot face asta mult mai bine decât mine, dar aş vrea să spun, legat de ultima întrebare, că noi suntem ceea/cine suntem, coroana creaţie, tot ceea ce e mai de preţ în univers, fiinţele vii care, în lucrarea iubirii, pot depăşi bariera materiei din care sunt creaţi după trup, spre a păşi, la timpul cuvenit, dincolo de graniţele neputinţei şi ale neştiinţei.

    Apreciază

Leave a Comment

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s