Câți au…?

Îmi plac oamenii plini de viață. Oamenii aceia frumoși, pe care te bucuri oricând să îi vezi. Îi recunoști ușor, de obicei au un zâmbet larg pe toată fața.

Zâmbesc cu tot chipul, le strălucesc ochii și parcă răspândesc lumină în jurul lor. Zâmbetul fals, studiat, este recunoscut de la o poștă. Oamenii simt lucrurile astea, nu prea pot fi păcăliți.

Nu mai pot să stau de vorbă cu măști. Cu orgolii. Cu aroganțe. Cu frici. Cu plictis. Cu apatie.

Nu mai am răbdare să îi conving pe cei care sunt deja convinși că părerea lor este unica valabilă. Pentru că pentru ei chiar așa este.

Îmi plac oamenii curajoși. Aceia care au căzut de nenumărate ori, dar nu se sfiesc să recunoască asta, să învețe ce au de învățat și să meargă mai departe cum pot ei mai bine. Cu încredere în viață, zâmbind.

Cu toții am avut genunchii vineți, coatele julite și cel puțin câteva cucuie zdravene. Au fost necesare. Am învățat de fiecare dată.

Nu mai pot aștepta pe nimeni care de teama trântelor trecute sau imaginare e prizonier de bunăvoie într-un cerc din care nu mai iese. Doar un pas în afară și va simți gustul libertății.

Îmi plac oamenii care ajută. Fără a se întreba ce le iese lor din asta. Mai ales atunci când li se cere ajutorul. Cei mai mulți vor continua să ajute oricum, deși nu vor primi întotdeauna recunoștință. De obicei nici nu o așteaptă, ceea ce îi face mai frumoși.

Îmi plac oamenii care iubesc viața și se iubesc pe sine fix așa cum sunt. Care știu că perfecțiunea este o fata morgana cu miliarde de victime. Și că e timpul să ne trezim și să vedem adevărul. Trebuie doar să vrem să renunțăm la iluzii. Este atât de simplu.

Și totuși, câți au cojones pentru asta? 🙂

img_3034-1

Tabloul acesta a aparținut bunicii mele. Acum este al meu. Nu știu cine este autorul, pânza e grav afectată, imaginea mult estompată, dar cu toate astea îl iubesc. În primul rând pentru că bunica mea a fost un astfel de om luminos, plin de iubire și de înțelepciune. Mi-a fost cea mai bună prietenă și un profesor minunat, care mi-a arătat că pofta de viață face minuni. La 90 de ani i-am dăruit un computer. 3 luni mai târziu mi-a cerut prietenia pe Facebook. 🙂 Mi-a spus că i-am adus toată lumea în casă o dată cu accesul la Internet. Știu că ultimii săi ani de viață au fost mai plini și mai veseli. Mi-a spus ea. Inclusiv prin messenger.  A învățat cu entuziasm lucruri noi până în ultima clipă și s-a bucurat de ele. În al doilea rând, pentru că ador zâmbetul fetei din prim planul acestei picturi și toate imperfecțiunile sale.

Anunțuri

3 gânduri despre “Câți au…?

  1. Ayi n-am cuvinte, doar zâmbesc, şi fac asta fiindcă am avut o copilărie fericită, pentru că am o maturitate în care mă regăsesc deseori în copilărie şi pentru că am prieteni (inclusiv virtuali) cu suflete frumoase.
    Nu ştiu câţi au, dar eu am… .

    Apreciază

Leave a Comment

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s