Cea mai curată iubire

Recent, învățătoarea lui Ștefan a lăudat niște copii care au caiete foarte îngrijite. Are grijă să îl laude mereu pe fiecare copil pentru câte ceva. Nu există unul care să nu primească aprecieri din partea ei. Le vine rândul tuturor. Îi motivează pe toți și le aduce multă bucurie. Le spune și când greșesc, dar o face cu mult tact și înțelepciune.

“Asta înseamnă că fata mea are un caiet urât? Am să o pedepsesc!” a venit ca un tunet răspunsul unei mame.

Am crezut că este o glumă. Nu a fost.

Părinții cred că cea mai profundă iubire este cea pe care ei o simt pentru copiii lor.

De fapt cea mai profundă, curată și necondiționată iubire este cea pe care copiii o simt pentru părinții lor. Am aflat asta de la un psiholog și m-a ajutat să înțeleg multe lucruri.

Nu sunt psiholog. Nu mă pricep să analizez motivele care au declanșat o astfel de reacție în mama fetiței. Pot intui însă dezastrul pe care acest gen de comportament al unui părinte îl poate genera în psihicul unui copil.

La rândul ei, cândva copil, acea mamă a avut parte probabil de un comportament similar din partea părinților săi.

Comportament care spunea “Nu ești suficient de bună! Mă faci de râs! Ce va spune lumea? Îți arăt eu ție! Nu te-ai străduit suficient! Te voi pedepsi, te voi face să suferi ca să te oblig să îmi satisfaci mie așteptările, să îmi vindeci neputințele și să îmi îndeplinești aspirațiile. Nu mă interesează ce simți tu. Important este ce simt eu. Nu îmi pasă de durerea ta. Nu te ascult. Nu mă înteresează ce ai de spus. Datoria ta este să mă vindeci pe mine de durerea mea. Ce dacă ești un copil? Ce contează ce îți dorești tu? Ce contează că îți schilodesc sufletul pur și frumos și că abuzez de iubirea ta necondiționată pentru a te forța să îmi îndeplinești mie nevoile? Știu instinctiv că ai face orice pentru mine, pentru că acum mă iubești mai presus de orice, știu că te vei sacrifica pe tine pentru a mă face fericită și am să ți-o pretind mereu! O voi face, pentru că pot, pentru că forța mea este mai mare decât a ta și pentru că sunt oarbă de furie, de frustrări și de dorința de a vindeca prin tine ceea ce eu nu sunt în stare să fac pentru mine…”  Și pentru că nu realizez ceea ce fac.

Of, Doamne!

Să conștientizăm propriile noastre nevoi, răni, limite. Să avem singuri grijă de ele. Să ne cunoaștem pe noi înșine și să ne asumăm ceea ce suntem, așa cum suntem. Apoi să decidem ce și cum avem de făcut. Dacă dorim sau nu să facem ceva. Însă asta este numai și numai treaba noastră. A nimănui altcuiva.

Copiii noștri nu sunt salvatorii noștri. Ei nu au cerut să îi aducem pe lume.

Pot fi una dintre cele mai mari bucurii ale vieții. Dacă îi lăsăm.

Pot fi profesorii noștri. Dacă îi lăsăm.

Au atâtea să ne învețe, să ne amintească despre iubire, despre atenție, despre bucurie, despre viață. Dacă îi lăsăm.

Să îi ascultăm.

Să fim atenți, măcar.

Măcar atât.

img_7857
Foto: ©Anca Negescu
Reclame

Libertate sau închisoare?

Azi dimineață am ratat o întâlnire. Nu mi s-a mai întâmplat să uit complet că am ceva programat. Mi-am notat în telefon, dar nu am setat un reminder, prin urmare am făcut pocinogul.

“Mai ajungeți?”

Pfuai! Când am citit mesajul și mi-am dat seama că am uitat, m-am simțit îngrozitor. Nu mă așteptam la nimic, pentru că nu o cunosc pe doamna aceasta. Era prima noastră întâlnire. Mi-am acceptat eroarea, i-am spus adevărul și i-am cerut iertare.

“Dacă doriți să reprogramăm, aștept cu drag să îmi spuneți”. Nici urmă de tensiune, supărare sau resentiment.

Am reprogramat întâlnirea noastră. I-am mulțumit pentru lecția frumoasă de blândețe și compasiune. Am simțit atât de multă bucurie și recunoștință, încât mi-au dat lacrimile.

În ultima vreme cunosc din ce în ce mai mulți oameni luminoși, împăcați cu sine și cu viața. Oamenii aceștia își văd de treaba lor, nu judecă, iartă și mai presus de toate, îi ajută și îi susțin pe ceilalți. Doar pentru că pot și pentru că știu că asta este cu mult mai important decât să demonstreze ceva anume, să învinovățească, să manipuleze lucrurile în folosul propriu, să “plătească” diverse datorii închipuite de ego, să pară ei mai cu moț, mai importanți. Ei știu că nu poți fi cu adevărat bine decât iertând și fiind generos.

În ultima vreme am trecut prin diverse situații care mi-au pus la grea încercare înțelegerea și puterea de a ierta. Deși mi-a devenit limpede că dacă nu ierți, nu ești liber, este mai ușor de zis decât de făcut.

Nu este suficient să vrei să ierți. Nu funcționează doar cu puterea minții. Nici nu e cazul să forțezi iertarea, mai ales dacă vrei să fie reală, completă.

Prima reacție pe care o ai atunci când te confrunți cu nedreptate, meschinărie, prefăcătorie, manipulare, orgoliu, lipsă de profesionalism sau de bun simț, este să te superi. Este incredibil, revoltător, nu-i așa? Ba da!

Cu toate astea…

Am observat că după ce trece prima reacție și te liniștești, ai de ales. Rămâi prizonierul emoțiilor negative, sau ierți, pentru că este singurul mod în care poți să te eliberezi.

Rareori vei putea să ierți imediat. Va dura o vreme până când vei ajunge în acel punct în care nu mai poți fi afectat de acțiunile sau inacțiunile celorlalți. Este nevoie de exercițiu, dar este posibil. Orice astfel de încercare, oricât ar fi de grea, este un prilej extraordinar de a învăța cum să accepți ceea ce este așa cum este, să ierți, să rămâi bine ancorat în tine însuți.

Nimeni nu este răspunzător pentru ce face altcineva. Vor apărea mereu situații de rahat. Nu putem împiedica asta. Fiecare este însă răspunzător pentru sine.

Nu contează ce faci, cum faci, sau despre ce / cine vorbești. Absolut tot ce faci, cum faci, tot ce gândești și tot ce spui vorbește numai și numai despre tine.

Nelson Mandela a dat un exemplu impresionant de iertare. Cei care cred că a ierta înseamnă să fii slab, ei bine, gândiți-vă la Mandela, sau la alții ca el. Oare câtă forță, câtă înțelepciune a fost necesară pentru a ierta deplin așa ceva?…

A fost încarcerat 27 de ani pentru că s-a opus appertheid-ului. A fost torturat. Și-a petrecut cei mai „buni” ani din viață în temniță. I-a iertat pe cei care l-au condamnat la închisoare și pe cei care l-au ținut întemnițat. Mai mult, i-a invitat la evenimente importante din viața sa.

Când a fost întrebat cum este posibil să îi ierte pe acei oameni, Mandela a răspuns: “pentru că dacă nu i-aș ierta, aș rămâne în continuare prizonier într-o închisoare”.

Ulterior, devenind președinte, a reușit să dizolve această politică bazată pe ură. A primit Premiul Nobel pentru Pace.

În afrikaans, apartheid înseamnă separare. Madiba știa că separarea este o iluzie. Este nevoie de foarte mulți oameni cu un asemenea nivel de conștiință pentru a se înclina balanța spre un nou nivel de existență pe Pământ. Drumul trece prin iertare, prin dizolvarea iluziei separării și a nenumărate alte iluzii care o mențin pe aceasta. E un proces. Până când ne vom aminti care este natura noastră reală, va fi greu. Doare, dar este necesar.

Desmond Tutu, un alt sud-african laureat cu Premiul Nobel pentru Pace: „Like a most precious diamond honed deep beneath the surface of the earth, the Madiba who emerged from prison in January 1990 was virtually flawless.”

 

 

 

Grain

„Oh, Father, please help me. Please send me a little grain of sand. And please, if I may ask, please make it shiny. I promise I will cherish it with all my heart.”

Then God, in His infinite Love, sends not a grain of sand, but the brightest star.

„Oh, Father, am I not worthy? What is it I must do for You to answer my prayer, to be worthy of Your Love, to receive my tiny grain of sand?”

Then God makes the star so bright, it lights up the skies, beaming with Love and Joy.

„Oh, Father, please forgive me. I know not why You do not hear my prayers.”

Finally God sends you your tiny grain of sand. His blessings come in abundance but not all eyes are able to see.

Then He wraps His Being around the star, absorbing her back into Himself. He knows His is the only Love in which her unseen heart shall heal. For it had been weeping all along.

astronomy-astrophotography-black-207529
Photo source: pexels.com

Rio Abajo Rio

Spectacolul fascinant de la suprafață captează aproape mereu toată atenția.

E bine să ne amintim și de adâncuri, să ne uităm atent la ele.

Drop It Like It’s Hot

Bun venit, 2018!

Eram convinsă că prima postare anul acesta va fi despre Curacao, dar iată că nu-i așa. 🙂

Este despre curățenie. Mdap. Când te saturi de treburile care îți încarcă inutil existența, e timpul să faci curat. Poate că pare greu, dar nu e decât dacă încă te mai agăți de ele, le acorzi într-un fel sau altul valoare sau speri că pot fi altfel decât sunt. Vorba aia cu cartoful fierbinte e un clișeu, da’-i bună. Dacă te trezești cu un cartof fierbinte în mână, îi dai drumul instantaneu. Nu mai ai timp să analizezi, că te-ai fript. Cam la fel te frigi cu multe, doar că te prinzi mai târziu, pentru că ai ezitat și le-ai tolerat prea mult timp. Când te-a fript destul, deschizi palma, lași să cadă și gata.

Undeva pe la mijlocul anului trecut mi-am făcut o promisiune: orice s-ar întâmpla, vreau să fiu fericită. Alegerile mele au și vor avea la bază această promisiune. Nu pot controla ce se întâmplă. Am încercat de multe ori, crezând că trebuie să ajung în locul cutare în modul cutare. Ei bine, nu e mereu cum credem noi și am constatat că pot să merg cu viața în direcția în care se încăpățânează să mă ducă fără să mă mai lupt cu ea. E mai simplu să cooperezi, poți ajunge să te distrezi grozav. 🙂

Anul trecut s-a sfârșit tumultos, cu decizii grele, dar aducătoare de liniște. Am încheiat niște etape. Am renunțat la proiecte. Am pus punct unor colaborări și am ales să fac lucruri mai puține, dar mai bine și cu mai multă bucurie. Încetez să mai alimentez cu timp și energie lucrurile care nu funcționează. Dacă nu curge de la sine oricât ai munci, oricât ți-ai dori și oricât te-ai zbate, mai ales dacă faci deja asta de mult timp, las-o. E ori lucrul greșit, ori modul greșit, ori și una și alta. Sau poate că nu e vremea pentru asta. Nu contează explicația. Pur și simplu nu-i.

Aleg să lucrez cu oamenii cu care am spor, cu care lucrurile curg lin și productiv și cu care sunt compatibilă. Aleg să muncesc la proiectele care îmi aduc bucurie și care mă entuziasmează și să renunț la ceea ce este greoi, epuizant și stagnant. Simțim și știm. E modul nostru de a vedea unde este cazul să investim și unde nu. Intuiția e un mare dar pe care nu îl voi mai ignora. De câte ori am făcut-o, am greșit. De cele mai multe ori am ignorat-o din orgoliu și din încăpățânare iar asta se plătește. Vocea interioară e foarte isteață și cu cât îi înveți mai bine limbajul, cu atât te îndrumă mai corect.

Nu în ultimul rând, aleg să lucrez numai pe bani. Am făcut enorm de multă muncă voluntară în ultimii ani. Am învățat multe. Am avut și satisfacții, am primit o grămadă de aprecieri, doar că astea deși te gâdilă plăcut, sunt degeaba. Îți umflă ego-ul și zău dacă poți plăti vreo factură cu ele. Am pus punct acestui capitol. Ce îngădui, aia se perpetuează. 🙂 Da’ învățăm, că de-aia îi zice „școala vieții”. Important e să nu rămâi prea des repetent. 😀

Am încetat să îi mai ajut pe cei ce nu o fac singuri. Nu mai investesc un strop de energie în cei ce nu fac asta pentru ei, nu mai încerc să deschid ochii nimănui, pentru că cei ce vor, și-i deschid singuri.

Atenția noastră e un lucru de preț, cu o forță creatoare imensă, de care majoritatea oamenilor nu sunt conștienți deloc. E bine să știm exact către ce alegem să o îndreptăm. Anul acesta, aleg să o mențin preponderent în interiorul meu, în aici și acum și să mă bucur la maxim de absolut tot. E un exercițiu, pentru că tinde să zboare pe coclauri, dar cu perseverență și prezență, se poate. Aleg să fiu atentă la adevărul din mine și la cel pe care îl simt în ceilalți, mergând în direcția pe care o indică el. Simțim adevărul din noi și din ceilalți. Cu cât suntem mai atenți și mai tăcuți, cu atât percepem mai limpede. Da, ne simțim pe noi și îi simțim pe ceilalți. Știm când sunt(em) sinceri și când nu sunt(em), când sunt(em) invidioși, ne judecă(m), ne critică(m) sau ne apreciază/apreciem. Știm când ne plac(em) și ne acceptă(m) așa cum suntem la fel cum știm când nu-i deloc așa. Este valabil pentru toate tipurile de relații, începând de la cele dintre părinți și copii și terminând cu cele de afaceri.

Ar fi minunat să ne dăm seama că unul dintre motivele pentru care simțim toate astea este pentru că de fapt „ceilalți” nu este altceva decât o iluzie. Dar nu e locul pentru acest subiect aici și acum. 🙂

Așadar, „cele bune să se-adune, cele rele să se spele”. Să avem un an excelent! 🙂

Sunt recunoscătoare pentru felul în care a început 2018 pentru mine. Mulțumesc!

IMG_6368
Curacao, Antilele Olandeze

 

 

 

 

 

 

 

 

 

Bine

Am auzit de curând un banc de la o tipă super mișto:

„-Ce-i face sadicul masochistului?

– Nimic.”

După ce am zâmbit, mi-am spus imediat în gând: „hmm!”

Nu-i așa? Ba așa-i.

Cu cât îți dorești mai tare un lucru și crezi că fericirea ta depinde de el, cu atât mai multe șanse ai să ți-o iei în freză și să nu ai parte de chestiunea respectivă.

Uneori se mai întâmplă să și primești ce îți dorești. Pe moment, ești aparent fericit. Dar pentru cât timp? Mai devreme sau mai târziu constați că lucrul respectiv nu e tocmai așa cum ți-ai dorit și parcă nu e fix ca-n visele tale și of ce nașpa e viața asta, fir-ar! Și apoi crezi că dacă ai avea altceva mai bun, atunci ai fi cu adevărat fericit. Și uite-așa poți juca țonțoroiul până te ia amețeala și să fii veșnic nemulțumit și nefericit, văitându-te de soarta crudă și de ghinonul naibii.

Da, am făcut și eu asta. Probabil că o să o mai fac. Deși mi-am propus să nu.

Când mi-am dat seama cât este de absurd ce făceam, m-am oprit. Pur și simplu. M-am oprit.

Da, vor apărea situații grele și foarte grele în viață și ne va durea. E inevitabil. Unele te doboară și ai impresia că o să mori. Da’ n-o să mori decât dacă o faci cu mâna ta, ceea ce nu rezolvă de fapt nimic, dar asta e doar părerea mea și fiecare crede oricum ce vrea. Nu vorbesc despre cazurile patologice. Acolo deja omul nu mai e deloc stăpân pe sine, controlul e predat bolii și este altă poveste. Totuși, chiar și în acele cazuri se poate, doar că e mai dificil.

Fără situațiile astea pe care le ducem greu și care ne dor, am fi complet duși călare pe cai verzi pe pereți, neancorați în realitate și foarte superficiali. Și am sta comod în locușorul nostru confortabil fără să ne dezvoltăm prea mult.

„Dar e așa de nedrept! Trebuia să fie așa și nu așa. Era mai bine dacă…”

De unde știm de fapt ce e drept și nedrept, bine sau rău? Habar nu avem. Judecăm numai în funcție de de ceea ce noi ne dorim și ne imaginăm că ar fi „bine”. Majorității oamenilor, viața le aduce mare parte din ce le place și își doresc. Din abundență. Cât oare vedem din ce avem? De câte ori pe zi ne gândim la ce avem? De câte ori simțim recunoștință pentru ce avem? Și cât ne gândim la ce nu avem? Dacă am desena un grafic onest, câte procente din timpul nostru ocupă gândurile de recunoștință și bucuria și câte procente ocupă nemulțumirile și frustrarea sau tristețea?

Totul este relativ. Fiecare om are o perspectivă extrem de limitată asupra întregului. Universul funcționează după niște legi exacte, iar viețile noastre nu cred că fac excepție de la ele.

În ultima vreme am avut mai multe întâlniri cu oameni care suferă din pricina unor „dureri” mai mult sau mai puțin întemeiate pe o pricină reală. Uneori motivele sunt serioase.  Atunci durerea își are locul ei firesc, e necesar a fi trăită, exprimată și eliberată când vine vremea, dar nu e musai ca ea să fie însoțită și de suferință. Mă uimește însă când văd că majoritatea sunt dureri provocate de niște iluzii. Și totuși, există suferință cruntă în oamenii aceștia. Ce mă uluiește însă cel mai tare este dependența pe care o au de suferință. Cer ajutorul, își doresc să discute și să fie susținuți și ajutați, dar ei nu se ajută deloc. De fapt nu vor să audă că e bine și că se poate să fie și mai bine. Tot ce își doresc e să dezbată în diverse forme faptul că îi doare, pentru că suferința asta le-a devenit în mod paradoxal atât de familiară, încât e centrul universului lor. Protejează vehement acest centru, care ajunge să acopere și să umbrească tot.

În anumite momente m-am surprins în astfel de situații. Am avut noroc tocmai pentru că m-am surprins. În momentul în care observi, ești cu un picior în afara cercului vicios. Ieși complet când alegi că vrei să fii bine indiferent de ce se întâmplă în viață și când nu te abați de la această hotărâre. În mod miraculos, lucrurile încep să se schimbe. Pentru că se schimbă propria percepție. Nu umblă dintr-o dată câini cu covrigi în coadă, nu e totul roz (asta ar fi super kitsch), laptele nu curge amestecat cu miere și se găsește tot mai rar în starea lui naturală, dar realitatea e realitate și nu se conformează deloc clișeelor. Slavă Domnului! 🙂

Suferința nu servește absolut nimănui la nimic. Nu schimbă nimic. E degeaba.

Nu știu ce înseamnă fericirea, e un concept cu prea multe definiții. Vreo șapte miliarde și ceva. Dar e tare bine când începi să fii împăcat cu ceea ce este, fix așa cum este și să te bucuri de ce ai. Fără a fi resemnat, îmbunătățind atât cât poți ceea ce poate fi îmbunătățit, dar cu atenție la motivele pentru care faci asta și la câtă importanță acorzi rezultatelor. Să te ridici de fiecare dată când cazi, pentru că o să tot cazi, să te scuturi și să mergi mai departe. Să vezi oportunitatea din fiecare provocare și să ții minte că pentru orice problemă există o soluție. Să zici merci, pentru că dacă nu te-ai fi aflat în rahatul respectiv, nu ai fi fost nevoit să găsești niciodată alte soluții și nu ai fi fost cel care ești astăzi. Și uită-te la tine ce fain ești.

Nimic nu durează veșnic pe lumea asta. Nici măcar suferințele. C’est la vie.

Pun aici un film cu un om care e fericit și care îi inspiră pe foarte mulți prin propriul exemplu. Pe măsură ce trece timpul, îmi dau seama că nu știu mare lucru, dar cred cu tărie că a fi fericit / a fi bine / este o alegere.

Să ne fie bine! 🙂

 

 

 

 

 

 

Ana

Ana a fost bunica mea. Este bunica mea. Prietena mea cea mai bună. Profesorul meu de engleză și mult mai mult decât atât. Abia acum înțeleg că a fost primul meu maestru, atunci când habar nu aveam ce înseamnă asta.

Am fost binecuvântată cu trei bunice. Două de sânge și Ana, care a fost a doua soție a bunicului meu.

Ana a crescut într-o familie de poveste, cu o bonă englezoaică și o alta nemțoaică, multe cărți, veselie, maniere elegante, abundență și frumos. A trecut dârză peste durerea pricinuită de distrugerea de către comuniști a lumii pe care o îndrăgea. A devenit medic pediatru și mai târziu director de spital.

IMG_2185

Mi-o amintesc mereu înconjurată de oameni tineri, care o adorau. Nu am auzit-o niciodată văitându-se de ceva. Totul avea o parte bună. Citea enorm, scria poezii și traducea texte din engleză doar de drag. Nu le publica. Pe multe le citeam eu cu încântare, în special dacă erau povești. Îmi amintesc mașina ei de scris și cât de tare mi se părea ea, care o folosea cu măiestrie. O priveam ca pe ceva aproape sacru (pe mașină, pentru că nu aveam destulă minte să-mi dau seama că și bunica era pe-aproape :)). Nu conta că era „în vârstă”. Pentru ea vârsta era irelevantă. Poate că (și) de aceea simt același lucru. Era abonată la „National Geographic” în limba engleză de când pot eu să-mi amintesc. Muream de nerăbdare să vină următorul număr al revistei și așteptam cu mare neastâmpăr să-l termine ea de citit ca să ajungă în sfârșit la mine. Lumea sub comunism, imediat după ’89 și înainte de internet era foarte diferită. 🙂

La 10 ani am început să facem împreună lecții de engleză mai mult în joacă. Studiam după cărțile lui Eckersley. Îmi amintesc foarte viu cum miroseau paginile, senzația pe care o aveam când le atingeam și mai ales lumea despre care ele povesteau, trezindu-mi dorința nestăvilită de a ajunge acolo, de a cunoaște acea civilizație fascinantă, impresionantă, pe alocuri bizară și uneori extrem de amunzantă. Astfel am aflat că am înclinație pentru limbi străine. La 12 ani vorbeam fluent și m-am împrietenit într-o vacanță cu o familie de britanici veniți în România cu cei trei copii ai lor. Fetița era de vârsta mea. Am devenit „pen friends”, adică ne scriam scrisori. Copiii din ziua de azi nu știu ce înseamnă asta. 🙂 Un an mai târziu urcam singură la bordul unui Airbus către Londra. Plecam din țară pentru prima dată. Am petrecut o lună în Regat alături de acea familie de oameni faini și de prietena mea, care îmi este și astăzi dragă și apropiată. La întoarcere, doamna care stătea alături de mine în avion m-a întrebat după o oră de conversație dacă merg pentru prima dată în România. Era englezoaică și nu și-a dat seama că eu nu sunt. Acea călătorie a schimbat probabil întregul curs al vieții mele.

În adolescență, Ana a fost omul care mi-a fost cel mai aproape. Pentru prima oară am simțit iubirea necondiționată, deși nu știam deloc ce înseamnă asta pe atunci.

IMG_2197

Avea deja 90 de ani când i-am făcut cadou un laptop. Trei luni mai târziu mi-a cerut prietenia pe Facebook. Era să leșin. 😀

„-Cum ai făcut, bunica?

– Mi-am luat profesor de internet, draga mea. Îmi place atât de mult să-ți citesc blogul! Vreau să îmi fac și eu unul. Îți mulțumesc. Mi-ai adus întreaga lume în casă o dată cu laptopul ăsta. E minunat!

– :OOO!”

Nu a mai apucat să-și facă blog. În dimineața aceea, când a sunat telefonul, am știut dinainte de a răspunde că ea nu mai e. Atunci am înțeles într-o secundă ce lumină uriașă a fost acest suflet în viața mea. Și m-au durut până la sânge toate momentele pe care le-am mai fi putut petrece împreună, dar m-am lăsat prea mult luată de valul vieții ca să-mi fac timp.

Au trecut trei ani de atunci și continui să înțeleg din ce în ce mai profund ce a însemnat prezența ei. Îmi este foarte dor de ea, însă nu îmi lipsește. O simt în suflet. M-a ajutat să învăț că iubirea nu se termină și nu poate fi pierdută. Ea pur și simplu este. Inseparabilă de noi, dincolo de cuvinte.

La mulți ani, Ana mea iubită! Oriunde ești. Îți mulțumesc.