Sticle goale

Cred că-i suficientă imaginea următoare:

Nu-i o reclamă. Este irelevant orice brand în povestea asta.

Ulciorul poate merge de mai multe ori la apă. Și-i musai să o facă. Doar să nu fie spart și ideal, să nu fie din plastic. Sau măcar dacă-i din plastic, să nu fie de unică folosință.

Nu știu de ce mi-a luat ani de zile să-mi dau seama de risipa asta inconștientă și iresponsabilă.

„Dă-i, Doamne, prostului, mintea de pe urmă!” Mulțumesc, Doamne.

Crezi că-i degeaba să înlocuiești nenumăratele sticle și sticluțe de unică folosință pe care le folosești zi de zi cu un recipient reutilizabil?

E puțin, ce-i drept. Dar puțin cu puțin se adună și se face mult.

Cam câte sticle din plastic de unică folosință arunci pe zi, pe săpămână, pe lună? Pe an? În zece ani?

Câte? Cum?Nu contează?

Ești un singur om și nu poți face nimic?

Ia înmulțește ce ți-a dat cu 6 miliarde. Să nu zicem 7, că n-avem chiar toți acces la sticle din plastic.

Cum ar fi să nici nu le mai cumperi? Cum ar fi să filtrezi apa? Sau dacă nu o poți filtra, să cumperi apă în cel mai mare recipient posibil, astfel încât să scazi simțitor numărul PET-urilor aruncate / reciclate? Pentru că nici reciclarea nu rezolvă problema.

Dacă refaci calculul în acest context, poate că nu s-a schimbat mare lucru. Dar e totuși o mică diferență. Ia înmulțește cu 6 miliarde! Cum e?

Sursa foto: welnessmama.com

Sursa foto: newsclick.in

Sursa foto: newsclick.in

Sursa foto: thehagueinstituteforglobaljustice.org

Etc…

Reclame

„Conversații cu Dumnezeu”

„Fiecare gând omenesc, fiecare acțiune umană se bazează fie pe iubire, fie pe frică. Nu există nicio altă motivație umană și toate celelalte idei derivă din acestea două. Ele sunt, pur și simplu, versiuni diferite – aspecte diversificate ale aceleiași teme. Gândește-te profund la ce ți-am spus și vei vedea că este adevărat. Acesta este ceea ce Eu am numit Gândul care Sponsorizează. Este fie un gând de iubire, fie unul de frică. Este gândul din spatele gândului din spatele gândului. Este primul gând. Este prima forță. Este energia primară care conduce locomotiva experienței umane.

Și iată modul în care comportamentul uman produce o experiență repetată după o experiență repetată; este întotdeauna motivul pentru care oamenii iubesc, apoi distrug, apoi iubesc din nou: întotdeauna există această trecere de la o emoție la alta. Iubirea sponsorizează frica, sponsorizează iubirea, sponsorizează frica…

… Iar motivul se află în prima minciună – minciuna pe care o consideri ca adevărul despre Dumnezeu: că nu poți avea încredere în Dumnezeu; că Dumnezeu te acceptă în mod condiționat; că astfel, există dubii asupra rezultatului suprem. Pentru că, dacă nu poți să te bazezi pe faptul că iubirea lui Dumnezeu este întotdeauna prezentă, atunci pe acui iubire te poți baza? Dacă Dumnezeu dă înapoi atunci când tu nu te comporți cum trebuie, n-o să facă la fel și simplii muritori?

... Și, astfel, în momentul în care tu făgăduiești dragostea ce mai înaltă, îți recunoști, de fapt, cea mai mare frică.

Pentru că primul lucru ce te îngrijorează după ce spui „Te iubesc” este dacă ți se va răspunde la fel. Și, dacă ți se răspunde la fel, începi imediat să-ți faci griji că vei pierde dragostea pe care abia ai găsit-o. Și astfel, orice acțiune devine o reacție – apărarea împotriva pierderii, așa cum începi să te aperi împotriva pierderii lui Dumnezeu.

Totuși, dacă ai ști Cine Ești – că tu ești cea mai minunată, mai deosebită, mai splendidă ființă pe care Dumnezeu a creat-o vreodată -, nu ți-ar fi niciodată frică. Pentru că cine ar putea respinge o astfel de măreție? Nici măcar Dumnezeu nu i-ar găsi defect unei astfel de ființe.

Dar tu nu știi Cine Ești și te subestimezi. Și de unde ți-a venit ideea că ești mult mai puțin formidabil decât ești? De la singurii oameni al căror cuvânt îl accepți necondiționat. De la mama și tatăl tău.

Aceștia sunt oamenii care te iubesc cel mai mult. De ce te-ar minți? Și totuși, nu ți-au spus ei că ai și defecte și calități? Nu ți-au amintit ei că ar trebui să te faci văzut, dar nu auzit? Nu te-au certat ei în momentele în care erai deosebit de vesel? Și nu te-au încurajat ei să lași deoparte visele cele mai îndrăznețe?

Acestea sunt mesajele pe care le-ai primit și, deși ele nu întrunesc calitățile necesare pentru a fi de la Dumnezeu, tu le consideri ca fiind, pentru că vin de la zeii universului tău.

Părinții tăi sunt aceia care te-au învățat că dragostea pune condiții – ai simțit condițiile lor de multe ori – și aceasta este experiența pe care tu o aduci în propriile relații de dragoste.

Este, de asemenea, experiența pe care Mi-o aduci Mie.

Din această experiență îți tragi tu concluziile legate de Mine. În acest cadru îți rostești tu adevărul. „Dumnezeu este un Dumnezeu iubitor”, zici tu, „dar dacă Îi încalci poruncile, El te va pedepsi cu ostracizare eternă și condamnare veșnică.”

Nu ai fost tu oare ostracizat de către părinții tăi? N-ai suferit tu când ei te condamnau? Cum ți-ai fi putut imagina că lucrurile ar sta altfel în ceea ce Mă privește?

Ai uitat ce înseamnă să fii iubit necondiționat. Nu-ți mai amintești experiența iubirii lui Dumnezeu. Și astfel, încerci să-ți imaginezi cum arată iubirea lui Dumnezeu bazându-te pe imaginea dragostei lumești.

Ați proiectat rolul de „părinte” asupra lui Dumnezeu și astfel, a apărut un Dumnezeu Care judecă și recompensează sau pedepsește, în funcție de ce anume simte El față de faptele voastre. Dar aceasta este o imagine simplistă a lui Dumnezeu bazată pe mitologia voastră. Nu are nicio legătură cu Cine Sunt Eu.”

Extras din „Conversații cu Dumnezeu” de Neale Donald Walsch

IMG_1114

Jocul cu mingea

Există nenumărate feluri de mingi. Grele, ușoare, mari, mici, cu buline, fluturași, pătrățele, gărgărițe, delfini, dinozauri, stele verzi, logo-uri celebre și așa mai departe. Sunt fascinante, adesea irezistibile.

Jocul cu mingea este printre primele jocuri pe care le învățăm.

Unii dintre noi aleg să facă performanță într-un sport care se folosește de minge. Alții aleg să facă alte sporturi, sau aleg să nu facă sport deloc.

Indiferent de alegere, toți continuăm să ne jucăm cu mingea. Atât când suntem singuri, cât și când suntem cu ceilalți. De fiecare dată când stăm de vorbă cu cineva, ne jucăm cu mingea. Fiecare gând pe care îl exprimăm către interlocutorul nostru este o minge invizibilă. Interlocutorul o pasează înapoi către noi, ceva mai mare decât am trimis-o noi prima dată. Pentru că este îmbrăcată cu un strat nou de gânduri și vorbe – ale lui/ei. Noi o preluăm, îi adăugăm încă un strat de gânduri și vorbe și i-o trimitem înapoi. Și tot așa. Până la finalul conversației, mingea crește mult. În funcție de cât de intens este schimbul de replici, mingea aceasta invizibilă poate să crească atât de mult, încât îi cuprinde pe amândoi. Sau pe toți, dacă vorbim despre un grup. Mingea poate fi învăluită cu straturi de bucurie sau de tristețe, de încredere sau de frică, de compasiune sau de critică, de acceptare sau de condamnare, de iubire sau de ură. Cu fiecare gând și cuvânt, alegem una sau alta. Ceea ce alegem ne cuprinde cu totul la final.

Conversația se încheie, dar fiecare dintre participanți pleacă purtând cu sine o variantă mai mare sau mai mică a mingii cu care tocmai s-a jucat.

De cele mai multe ori continuă să se joace singur cu acea minge. Fie o bate de pământ, fie o aruncă în aer, fie se joacă la perete cu ea precum un jucător de tenis. Indiferent de cum o face, mingea se întoarce de fiecare dată la el. De fiecare dată mai mare, cu încă un strat de gânduri și emoții. Apoi apare un alt gând, o altă conversație, o altă minge, un alt joc și tot așa, până când ajungem să ne jucăm cu nenumărate mingi invizibile într-un joc nesfârșit, delirant, epuizant, pe care nu îl conștientizăm.

Dacă nu suntem atenți, ajung mingile se joace cu noi.

Putem lăsa să cadă acele mingi cu care nu vrem să ne jucăm. E atât de simplu. Putem să le lăsăm să cadă și dacă am început deja să ne jucăm cu ele, dar observăm că nu ne face bine.

În orice moment putem să participăm sau nu la acest joc.

În orice moment putem ignora o minge care nu ne place și putem trimite înapoi alta plină de iertare, compasiune, blândețe. De cele mai multe ori se va întoarce mai luminoasă, plină de recunoștință.

Prea ușor uităm că putem să alegem să ne îndreptăm gândurile, vorbele, atenția, existența, spre iubire.

Rănim și ne lăsăm răniți pentru că uităm asta, deși, paradoxal, este lucrul pe care ni-l dorim de fapt cu toții cel mai mult.

 

 

 

 

 

Înapoi

Uneori lucrurile pe care le iubim se rup. Din senin. Unele se pot repara. Altele nu. Pe unele este bine să încerci să le salvezi. Pe altele nu. Pe unele vei putea să le repari. Pe altele nu.

Anul trecut eram la Cluj, pregătind expoziția lui Sergio Gomez de la Muzeul de Artă. Într-o clipă de neatenție, m-am trezit că brățara mea cea nouă a căzut pe pământ. Încuietoarea frântă și pierdută. Este o poezie de brățară, lucrarea lui Simeon Shomov. O poveste de viață într-o bijuterie.

IMG_0941

Nu știam dacă se poate repara. Mi-am cules comoara de pe jos, cu lacrimi în ochi. Nu aveam ce să fac în acel moment. Mi-aș fi dorit enorm să nu se fi rupt. „Of, de ce n-am fost mai atentă? De ce mă grăbeam? De ce…?…”. Mi-am surprins gândurile și m-am oprit. Nu aveau niciun rost. „O s-o păstrez. Îmi e dragă oricum ar fi, chiar și ruptă. Dacă se va putea, o voi purta cândva din nou.”

A trecut un an. M-am reîntâlnit cu Simeon la Autor acum o lună. A luat-o cu el și astăzi mi-am primit brățara înapoi, ca nouă. Mulțumesc.

Observ (și) cu această poveste de viață, că ceea ce este pentru fiecare dintre noi ajunge la noi. Fără excepție, chiar dacă nu se întâmplă mereu atunci când vrem noi și așa cum vrem noi. Fiecare lucru ajunge acolo unde trebuie să ajungă, dacă trebuie să ajungă. Mai devreme sau mai târziu. 🙂

IMG_0931

Ce am învățat de la taxi-ul care bloca drumul

Astăzi dimineață conduceam spre birou. Mergeam pe banda a doua, dar la un moment dat m-am mutat pe banda întâi. Mi s-a părut că este mult mai liberă și am presupus că voi ajunge mai repede. Ei bine, după nici 3 secunde, am constatat că pe banda întâi staționa un taxi cu avariile puse. Puhoi de mașini. A trebuit să aștept o grămadă să pot trece înapoi pe banda a doua. Altă dată m-aș fi înfoiat toată. Aș fi claxonat și sigur l-aș fi trimis înapoi de unde a venit. Cu ouă, oțet și chestii despre care mi-e jenă să zic. Azi însă nu. Am tras adânc aer în piept, dar în loc să spun ceva, am continuat pur și simplu să respir. Mă simțeam atât de bine, atât de liniștită, încât nici măcar nu am pornit vreun gând de revoltă. Mi-am observat impulsul, dar am hotărât că nu merită să-mi tulbur liniștea. Mi-am văzut mai departe de drum.  Ce am învățat din experiența asta?

Că nu întotdeauna calea ce pare mai ușoară va fi și cea mai bună.

Că scurtăturile rareori scurtează drumul.

Că degeaba mă înfurii și vreau să-ndrept o strâmbătate. Nu funcționează. Sfârșesc prin a mă strâmba tot pe mine. Fiecare ajunge s-o pățească la rândul lui, dar asta nu este treaba mea.

Că dacă sunt pe fază și refuz să acționez când m-apucă dracii, dracii se duc pe pustii. Dacă mă prind în hora lor, mă duc de m-amețesc.

Că după o fază din asta în care îmi văd de drum liniștită, mă simt senzațional.

Că toate au rostul lor. Când am ajuns la birou, tocmai pleca o mașină din parcare. Nu aș fi găsit locul acela dacă aș fi ajuns cu câteva secunde mai devreme.

Că e mare aglomerație în trafic.

Că ouăle și oțetul miros tare nasol dacă sunt folosite unde nu e cazul.

 

 

 

 

 

 

Ce am învățat de la buruiană

Casa noastră are o terasă pe care nu o folosim. Habar n-am de ce. Probabil pentru că este la etaj. Când e timp frumos, preferăm să stăm  în grădină. Din această pricină, terasa e ignorată complet.

După ploile din ultima vreme, a-nverzit totul. Inclusiv locurile unde în mod normal nu crește nimic. Na poftim!

IMG_0148De câteva zile mă fascinează această buruiană. Azi, fiind foarte cald, am ieșit să o studiez.

Ce am învățat de la ea?

Că poate exista poezie în orice. Inclusiv în ceea ce este considerat nefolositor sau dăunător.

Că viața se dezvoltă permanent acolo unde găsește resurse, chiar în medii ostile.

Că pot lucra dimineața pe terasă în această perioadă când soarele nu arde foarte tare și că perspectiva pe care o am de aici este mult mai amplă decât cea pe care o am în grădină.

Că o buruiană mă poate ajuta să mă bucur de un loc superb pe care l-am ignorat ani la rând. Mă rog, de fapt curiozitatea de a o studia a făcut asta, dar buruiana a fost un motivator bun.

Că dacă privim foarte atent, putem să descoperim resurse valoroase fix sub nasul nostru.

Că e bine să-ți urmărești și să-ți urmezi curiozitatea. E un ghid bun.

Că este super cool să alternezi modul / locul în care faci lucrurile. Alimentează entuziasmul și inspirația.

Că e cazul să fac urgent curat pe terasă.

 

 

 

 

 

Cea mai bună prietenă

 

Este o fată superbă. Iubește natura, oamenii și lucurile frumoase.

Are o prietenă, Durere, cu care se-ntâlnește des. De multe ori Durere apare din senin, chiar și atunci când nu este poftită. E insistentă, se bagă-n sufletul fetei, fiind prezentă mai mereu. Fetei nu îi prea place asta, dar Durere e aproape cea mai veche prietenă a ei. Se cunosc atât de bine una pe cealaltă și au petrecut atâta vreme împreună, încât pare imposibil să se despartă prea mult timp.

Într-o zi, plimbându-se prin parc după o ploaie zdravănă de vară, a apărut pe cer un curcubeu imens. Picurii de apă străluceau în razele soarelui, iar norii se împrăștiau cu repeziciune.

Fata a dat nas în nas cu cea mai veche prietenă a ei, pe care a recunoscut-o îndată, deși nu credea că o va mai întâlni vreodată: Bucurie.

Când fata era mică, Bucurie fusese prima ei prietenă. Își amintește cum Bucurie a chiuit când ea a făcut primii pași, cum a bătut din palme fericită descoperind mirosul florilor, culorile, păsările, cerul, soarele, vântul și ploaia. Bucurie era tot timpul acolo, chiar dacă o vedea numai ea. Se iubeau una pe alta și fata nu își putea imagina viața fără prietena ei cea mai bună.

Crescând, a început să își observe mai atent părinții. Aceștia aveau câțiva prieteni care nu îi plăceau fetei, dar cu timpul, s-a obișnuit cu ei. Mama era mereu însoțită de Durere, Absență și Teamă. Acestea o țineau atât de ocupată, încât nu-i rămânea prea mult timp sau energie să se joace cu fiica ei sau să o cunoască pe prietena acesteia, Bucurie. Într-o zi, fata a făcut cunoștință cu fiica prietenei mamei sale, pe nume tot Durere. Pe nesimțite, Bucurie a venit din ce în ce mai rar și Durere din ce în ce mai des, până ce Bucurie a devenit doar o amintire, iar Durere o prezență aproape permanentă.

-Bucurie! Te-am regăsit! A izbucnit fata în lacrimi de fericire îmbrățișându-și prietena pe care o crezuse pierdută. Să nu mai pleci niciodată!

– Am fost tot timpul aici, draga mea dragă. N-am cum să plec. Eu sunt a ta, îți aparțin, mă porți în tine.

– Cum? Dar ai plecat și te-am crezut pierdută.

– Durere mi-a luat locul, de-aceea nu m-ai mai văzut. Nu ne poți vedea pe amândouă în același timp.

– Durere e o pacoste, să știi! Am s-o alung, m-am săturat de ea! Mi-a fost atât de dor de tine!

– Este și ea în tine, ca și mine. Mai sunt și altele, pe care le cunoști prea bine. E-o vreme pentru toate și toate au un rost. Depinde doar de tine ce și cum privești. Mai e ceva în tine: Putere. Cunoaște-o! Apoi, cu ea alături, alege pe care dintre noi vrei să ne hrănești.

– Să vă hrănesc? Cum fac eu asta?

– Cum ai făcut azi.

– Cum am făcut? Nu îmi dau seama, Bucurie.

– Azi m-ai găsit pentru că ai fost atentă la acea parte din tine unde mă ții pe mine. Atenția ta este hrana mea. Ai spus că ți-a fost dor de mine. Și mie mi-a fost tare dor de tine, fată frumoasă, dar…

– Dar nu ai mai venit pentru că am uitat să te hrănesc. Îți mulțumesc, Bucurie dragă. Te iubesc!

img_7889
Foto: Anca Negescu