Ce am învățat de la buruiană

Casa noastră are o terasă pe care nu o folosim. Habar n-am de ce. Probabil pentru că este la etaj. Când e timp frumos, preferăm să stăm  în grădină. Din această pricină, terasa e ignorată complet.

După ploile din ultima vreme, a-nverzit totul. Inclusiv locurile unde în mod normal nu crește nimic. Na poftim!

IMG_0148De câteva zile mă fascinează această buruiană. Azi, fiind foarte cald, am ieșit să o studiez.

Ce am învățat de la ea?

Că poate exista poezie în orice. Inclusiv în ceea ce este considerat nefolositor sau dăunător.

Că viața se dezvoltă permanent acolo unde găsește resurse, chiar în medii ostile.

Că pot lucra dimineața pe terasă în această perioadă când soarele nu arde foarte tare și că perspectiva pe care o am de aici este mult mai amplă decât cea pe care o am în grădină.

Că o buruiană mă poate ajuta să mă bucur de un loc superb pe care l-am ignorat ani la rând. Mă rog, de fapt curiozitatea de a o studia a făcut asta, dar buruiana a fost un motivator bun.

Că dacă privim foarte atent, putem să descoperim resurse valoroase fix sub nasul nostru.

Că e bine să-ți urmărești și să-ți urmezi curiozitatea. E un ghid bun.

Că este super cool să alternezi modul / locul în care faci lucrurile. Alimentează entuziasmul și inspirația.

Că e cazul să fac urgent curat pe terasă.

 

 

 

 

 

Reclame

Cea mai bună prietenă

 

Este o fată superbă. Iubește natura, oamenii și lucurile frumoase.

Are o prietenă, Durere, cu care se-ntâlnește des. De multe ori Durere apare din senin, chiar și atunci când nu este poftită. E insistentă, se bagă-n sufletul fetei, fiind prezentă mai mereu. Fetei nu îi prea place asta, dar Durere e aproape cea mai veche prietenă a ei. Se cunosc atât de bine una pe cealaltă și au petrecut atâta vreme împreună, încât pare imposibil să se despartă prea mult timp.

Într-o zi, plimbându-se prin parc după o ploaie zdravănă de vară, a apărut pe cer un curcubeu imens. Picurii de apă străluceau în razele soarelui, iar norii se împrăștiau cu repeziciune.

Fata a dat nas în nas cu cea mai veche prietenă a ei, pe care a recunoscut-o îndată, deși nu credea că o va mai întâlni vreodată: Bucurie.

Când fata era mică, Bucurie fusese prima ei prietenă. Își amintește cum Bucurie a chiuit când ea a făcut primii pași, cum a bătut din palme fericită descoperind mirosul florilor, culorile, păsările, cerul, soarele, vântul și ploaia. Bucurie era tot timpul acolo, chiar dacă o vedea numai ea. Se iubeau una pe alta și fata nu își putea imagina viața fără prietena ei cea mai bună.

Crescând, a început să își observe mai atent părinții. Aceștia aveau câțiva prieteni care nu îi plăceau fetei, dar cu timpul, s-a obișnuit cu ei. Mama era mereu însoțită de Durere, Absență și Teamă. Acestea o țineau atât de ocupată, încât nu-i rămânea prea mult timp sau energie să se joace cu fiica ei sau să o cunoască pe prietena acesteia, Bucurie. Într-o zi, fata a făcut cunoștință cu fiica prietenei mamei sale, pe nume tot Durere. Pe nesimțite, Bucurie a venit din ce în ce mai rar și Durere din ce în ce mai des, până ce Bucurie a devenit doar o amintire, iar Durere o prezență aproape permanentă.

-Bucurie! Te-am regăsit! A izbucnit fata în lacrimi de fericire îmbrățișându-și prietena pe care o crezuse pierdută. Să nu mai pleci niciodată!

– Am fost tot timpul aici, draga mea dragă. N-am cum să plec. Eu sunt a ta, îți aparțin, mă porți în tine.

– Cum? Dar ai plecat și te-am crezut pierdută.

– Durere mi-a luat locul, de-aceea nu m-ai mai văzut. Nu ne poți vedea pe amândouă în același timp.

– Durere e o pacoste, să știi! Am s-o alung, m-am săturat de ea! Mi-a fost atât de dor de tine!

– Este și ea în tine, ca și mine. Mai sunt și altele, pe care le cunoști prea bine. E-o vreme pentru toate și toate au un rost. Depinde doar de tine ce și cum privești. Mai e ceva în tine: Putere. Cunoaște-o! Apoi, cu ea alături, alege pe care dintre noi vrei să ne hrănești.

– Să vă hrănesc? Cum fac eu asta?

– Cum ai făcut azi.

– Cum am făcut? Nu îmi dau seama, Bucurie.

– Azi m-ai găsit pentru că ai fost atentă la acea parte din tine unde mă ții pe mine. Atenția ta este hrana mea. Ai spus că ți-a fost dor de mine. Și mie mi-a fost tare dor de tine, fată frumoasă, dar…

– Dar nu ai mai venit pentru că am uitat să te hrănesc. Îți mulțumesc, Bucurie dragă. Te iubesc!

img_7889
Foto: Anca Negescu

 

 

Cea mai curată iubire

Recent, învățătoarea lui Ștefan a lăudat niște copii care au caiete foarte îngrijite. Are grijă să îl laude mereu pe fiecare copil pentru câte ceva. Nu există unul care să nu primească aprecieri din partea ei. Le vine rândul tuturor. Îi motivează pe toți și le aduce multă bucurie. Le spune și când greșesc, dar o face cu mult tact și înțelepciune.

“Asta înseamnă că fata mea are un caiet urât? Am să o pedepsesc!” a venit ca un tunet răspunsul unei mame.

Am crezut că este o glumă. Nu a fost.

Părinții cred că cea mai profundă iubire este cea pe care ei o simt pentru copiii lor.

De fapt cea mai profundă, curată și necondiționată iubire este cea pe care copiii o simt pentru părinții lor. Am aflat asta de la un psiholog și m-a ajutat să înțeleg multe lucruri.

Nu sunt psiholog. Nu mă pricep să analizez motivele care au declanșat o astfel de reacție în mama fetiței. Pot intui însă dezastrul pe care acest gen de comportament al unui părinte îl poate genera în psihicul unui copil.

La rândul ei, cândva copil, acea mamă a avut parte probabil de un comportament similar din partea părinților săi.

Comportament care spunea “Nu ești suficient de bună! Mă faci de râs! Ce va spune lumea? Îți arăt eu ție! Nu te-ai străduit suficient! Te voi pedepsi, te voi face să suferi ca să te oblig să îmi satisfaci mie așteptările, să îmi vindeci neputințele și să îmi îndeplinești aspirațiile. Nu mă interesează ce simți tu. Important este ce simt eu. Nu îmi pasă de durerea ta. Nu te ascult. Nu mă înteresează ce ai de spus. Datoria ta este să mă vindeci pe mine de durerea mea. Ce dacă ești un copil? Ce contează ce îți dorești tu? Ce contează că îți schilodesc sufletul pur și frumos și că abuzez de iubirea ta necondiționată pentru a te forța să îmi îndeplinești mie nevoile? Știu instinctiv că ai face orice pentru mine, pentru că acum mă iubești mai presus de orice, știu că te vei sacrifica pe tine pentru a mă face fericită și am să ți-o pretind mereu! O voi face, pentru că pot, pentru că forța mea este mai mare decât a ta și pentru că sunt oarbă de furie, de frustrări și de dorința de a vindeca prin tine ceea ce eu nu sunt în stare să fac pentru mine…”  Și pentru că nu realizez ceea ce fac.

Of, Doamne!

Să conștientizăm propriile noastre nevoi, răni, limite. Să avem singuri grijă de ele. Să ne cunoaștem pe noi înșine și să ne asumăm ceea ce suntem, așa cum suntem. Apoi să decidem ce și cum avem de făcut. Dacă dorim sau nu să facem ceva. Însă asta este numai și numai treaba noastră. A nimănui altcuiva.

Copiii noștri nu sunt salvatorii noștri. Ei nu au cerut să îi aducem pe lume.

Pot fi una dintre cele mai mari bucurii ale vieții. Dacă îi lăsăm.

Pot fi profesorii noștri. Dacă îi lăsăm.

Au atâtea să ne învețe, să ne amintească despre iubire, despre atenție, despre bucurie, despre viață. Dacă îi lăsăm.

Să îi ascultăm.

Să fim atenți, măcar.

Măcar atât.

img_7857
Foto: ©Anca Negescu

Libertate sau închisoare?

Azi dimineață am ratat o întâlnire. Nu mi s-a mai întâmplat să uit complet că am ceva programat. Mi-am notat în telefon, dar nu am setat un reminder, prin urmare am făcut pocinogul.

“Mai ajungeți?”

Pfuai! Când am citit mesajul și mi-am dat seama că am uitat, m-am simțit îngrozitor. Nu mă așteptam la nimic, pentru că nu o cunosc pe doamna aceasta. Era prima noastră întâlnire. Mi-am acceptat eroarea, i-am spus adevărul și i-am cerut iertare.

“Dacă doriți să reprogramăm, aștept cu drag să îmi spuneți”. Nici urmă de tensiune, supărare sau resentiment.

Am reprogramat întâlnirea noastră. I-am mulțumit pentru lecția frumoasă de blândețe și compasiune. Am simțit atât de multă bucurie și recunoștință, încât mi-au dat lacrimile.

În ultima vreme cunosc din ce în ce mai mulți oameni luminoși, împăcați cu sine și cu viața. Oamenii aceștia își văd de treaba lor, nu judecă, iartă și mai presus de toate, îi ajută și îi susțin pe ceilalți. Doar pentru că pot și pentru că știu că asta este cu mult mai important decât să demonstreze ceva anume, să învinovățească, să manipuleze lucrurile în folosul propriu, să “plătească” diverse datorii închipuite de ego, să pară ei mai cu moț, mai importanți. Ei știu că nu poți fi cu adevărat bine decât iertând și fiind generos.

În ultima vreme am trecut prin diverse situații care mi-au pus la grea încercare înțelegerea și puterea de a ierta. Deși mi-a devenit limpede că dacă nu ierți, nu ești liber, este mai ușor de zis decât de făcut.

Nu este suficient să vrei să ierți. Nu funcționează doar cu puterea minții. Nici nu e cazul să forțezi iertarea, mai ales dacă vrei să fie reală, completă.

Prima reacție pe care o ai atunci când te confrunți cu nedreptate, meschinărie, prefăcătorie, manipulare, orgoliu, lipsă de profesionalism sau de bun simț, este să te superi. Este incredibil, revoltător, nu-i așa? Ba da!

Cu toate astea…

Am observat că după ce trece prima reacție și te liniștești, ai de ales. Rămâi prizonierul emoțiilor negative, sau ierți, pentru că este singurul mod în care poți să te eliberezi.

Rareori vei putea să ierți imediat. Va dura o vreme până când vei ajunge în acel punct în care nu mai poți fi afectat de acțiunile sau inacțiunile celorlalți. Este nevoie de exercițiu, dar este posibil. Orice astfel de încercare, oricât ar fi de grea, este un prilej extraordinar de a învăța cum să accepți ceea ce este așa cum este, să ierți, să rămâi bine ancorat în tine însuți.

Nimeni nu este răspunzător pentru ce face altcineva. Vor apărea mereu situații de rahat. Nu putem împiedica asta. Fiecare este însă răspunzător pentru sine.

Nu contează ce faci, cum faci, sau despre ce / cine vorbești. Absolut tot ce faci, cum faci, tot ce gândești și tot ce spui vorbește numai și numai despre tine.

Nelson Mandela a dat un exemplu impresionant de iertare. Cei care cred că a ierta înseamnă să fii slab, ei bine, gândiți-vă la Mandela, sau la alții ca el. Oare câtă forță, câtă înțelepciune a fost necesară pentru a ierta deplin așa ceva?…

A fost încarcerat 27 de ani pentru că s-a opus appertheid-ului. A fost torturat. Și-a petrecut cei mai „buni” ani din viață în temniță. I-a iertat pe cei care l-au condamnat la închisoare și pe cei care l-au ținut întemnițat. Mai mult, i-a invitat la evenimente importante din viața sa.

Când a fost întrebat cum este posibil să îi ierte pe acei oameni, Mandela a răspuns: “pentru că dacă nu i-aș ierta, aș rămâne în continuare prizonier într-o închisoare”.

Ulterior, devenind președinte, a reușit să dizolve această politică bazată pe ură. A primit Premiul Nobel pentru Pace.

În afrikaans, apartheid înseamnă separare. Madiba știa că separarea este o iluzie. Este nevoie de foarte mulți oameni cu un asemenea nivel de conștiință pentru a se înclina balanța spre un nou nivel de existență pe Pământ. Drumul trece prin iertare, prin dizolvarea iluziei separării și a nenumărate alte iluzii care o mențin pe aceasta. E un proces. Până când ne vom aminti care este natura noastră reală, va fi greu. Doare, dar este necesar.

Desmond Tutu, un alt sud-african laureat cu Premiul Nobel pentru Pace: „Like a most precious diamond honed deep beneath the surface of the earth, the Madiba who emerged from prison in January 1990 was virtually flawless.”

 

 

 

Grain

„Oh, Father, please help me. Please send me a little grain of sand. And please, if I may ask, please make it shiny. I promise I will cherish it with all my heart.”

Then God, in His infinite Love, sends not a grain of sand, but the brightest star.

„Oh, Father, am I not worthy? What is it I must do for You to answer my prayer, to be worthy of Your Love, to receive my tiny grain of sand?”

Then God makes the star so bright, it lights up the skies, beaming with Love and Joy.

„Oh, Father, please forgive me. I know not why You do not hear my prayers.”

Finally God sends you your tiny grain of sand. His blessings come in abundance but not all eyes are able to see.

Then He wraps His Being around the star, absorbing her back into Himself. He knows His is the only Love in which her unseen heart shall heal. For it had been weeping all along.

astronomy-astrophotography-black-207529
Photo source: pexels.com

Rio Abajo Rio

Spectacolul fascinant de la suprafață captează aproape mereu toată atenția.

E bine să ne amintim și de adâncuri, să ne uităm atent la ele.

Drop It Like It’s Hot

Bun venit, 2018!

Eram convinsă că prima postare anul acesta va fi despre Curacao, dar iată că nu-i așa. 🙂

Este despre curățenie. Mdap. Când te saturi de treburile care îți încarcă inutil existența, e timpul să faci curat. Poate că pare greu, dar nu e decât dacă încă te mai agăți de ele, le acorzi într-un fel sau altul valoare sau speri că pot fi altfel decât sunt. Vorba aia cu cartoful fierbinte e un clișeu, da’-i bună. Dacă te trezești cu un cartof fierbinte în mână, îi dai drumul instantaneu. Nu mai ai timp să analizezi, că te-ai fript. Cam la fel te frigi cu multe, doar că te prinzi mai târziu, pentru că ai ezitat și le-ai tolerat prea mult timp. Când te-a fript destul, deschizi palma, lași să cadă și gata.

Undeva pe la mijlocul anului trecut mi-am făcut o promisiune: orice s-ar întâmpla, vreau să fiu fericită. Alegerile mele au și vor avea la bază această promisiune. Nu pot controla ce se întâmplă. Am încercat de multe ori, crezând că trebuie să ajung în locul cutare în modul cutare. Ei bine, nu e mereu cum credem noi și am constatat că pot să merg cu viața în direcția în care se încăpățânează să mă ducă fără să mă mai lupt cu ea. E mai simplu să cooperezi, poți ajunge să te distrezi grozav. 🙂

Anul trecut s-a sfârșit tumultos, cu decizii grele, dar aducătoare de liniște. Am încheiat niște etape. Am renunțat la proiecte. Am pus punct unor colaborări și am ales să fac lucruri mai puține, dar mai bine și cu mai multă bucurie. Încetez să mai alimentez cu timp și energie lucrurile care nu funcționează. Dacă nu curge de la sine oricât ai munci, oricât ți-ai dori și oricât te-ai zbate, mai ales dacă faci deja asta de mult timp, las-o. E ori lucrul greșit, ori modul greșit, ori și una și alta. Sau poate că nu e vremea pentru asta. Nu contează explicația. Pur și simplu nu-i.

Aleg să lucrez cu oamenii cu care am spor, cu care lucrurile curg lin și productiv și cu care sunt compatibilă. Aleg să muncesc la proiectele care îmi aduc bucurie și care mă entuziasmează și să renunț la ceea ce este greoi, epuizant și stagnant. Simțim și știm. E modul nostru de a vedea unde este cazul să investim și unde nu. Intuiția e un mare dar pe care nu îl voi mai ignora. De câte ori am făcut-o, am greșit. De cele mai multe ori am ignorat-o din orgoliu și din încăpățânare iar asta se plătește. Vocea interioară e foarte isteață și cu cât îi înveți mai bine limbajul, cu atât te îndrumă mai corect.

Nu în ultimul rând, aleg să lucrez numai pe bani. Am făcut enorm de multă muncă voluntară în ultimii ani. Am învățat multe. Am avut și satisfacții, am primit o grămadă de aprecieri, doar că astea deși te gâdilă plăcut, sunt degeaba. Îți umflă ego-ul și zău dacă poți plăti vreo factură cu ele. Am pus punct acestui capitol. Ce îngădui, aia se perpetuează. 🙂 Da’ învățăm, că de-aia îi zice „școala vieții”. Important e să nu rămâi prea des repetent. 😀

Am încetat să îi mai ajut pe cei ce nu o fac singuri. Nu mai investesc un strop de energie în cei ce nu fac asta pentru ei, nu mai încerc să deschid ochii nimănui, pentru că cei ce vor, și-i deschid singuri.

Atenția noastră e un lucru de preț, cu o forță creatoare imensă, de care majoritatea oamenilor nu sunt conștienți deloc. E bine să știm exact către ce alegem să o îndreptăm. Anul acesta, aleg să o mențin preponderent în interiorul meu, în aici și acum și să mă bucur la maxim de absolut tot. E un exercițiu, pentru că tinde să zboare pe coclauri, dar cu perseverență și prezență, se poate. Aleg să fiu atentă la adevărul din mine și la cel pe care îl simt în ceilalți, mergând în direcția pe care o indică el. Simțim adevărul din noi și din ceilalți. Cu cât suntem mai atenți și mai tăcuți, cu atât percepem mai limpede. Da, ne simțim pe noi și îi simțim pe ceilalți. Știm când sunt(em) sinceri și când nu sunt(em), când sunt(em) invidioși, ne judecă(m), ne critică(m) sau ne apreciază/apreciem. Știm când ne plac(em) și ne acceptă(m) așa cum suntem la fel cum știm când nu-i deloc așa. Este valabil pentru toate tipurile de relații, începând de la cele dintre părinți și copii și terminând cu cele de afaceri.

Ar fi minunat să ne dăm seama că unul dintre motivele pentru care simțim toate astea este pentru că de fapt „ceilalți” nu este altceva decât o iluzie. Dar nu e locul pentru acest subiect aici și acum. 🙂

Așadar, „cele bune să se-adune, cele rele să se spele”. Să avem un an excelent! 🙂

Sunt recunoscătoare pentru felul în care a început 2018 pentru mine. Mulțumesc!

IMG_6368
Curacao, Antilele Olandeze