Bine

Am auzit de curând un banc de la o tipă super mișto:

„-Ce-i face sadicul masochistului?

– Nimic.”

După ce am zâmbit, mi-am spus imediat în gând: „hmm!”

Nu-i așa? Ba așa-i.

Cu cât îți dorești mai tare un lucru și crezi că fericirea ta depinde de el, cu atât mai multe șanse ai să ți-o iei în freză și să nu ai parte de chestiunea respectivă.

Uneori se mai întâmplă să și primești ce îți dorești. Pe moment, ești aparent fericit. Dar pentru cât timp? Mai devreme sau mai târziu constați că lucrul respectiv nu e tocmai așa cum ți-ai dorit și parcă nu e fix ca-n visele tale și of ce nașpa e viața asta, fir-ar! Și apoi crezi că dacă ai avea altceva mai bun, atunci ai fi cu adevărat fericit. Și uite-așa poți juca țonțoroiul până te ia amețeala și să fii veșnic nemulțumit și nefericit, văitându-te de soarta crudă și de ghinonul naibii.

Da, am făcut și eu asta. Probabil că o să o mai fac. Deși mi-am propus să nu.

Când mi-am dat seama cât este de absurd ce făceam, m-am oprit. Pur și simplu. M-am oprit.

Da, vor apărea situații grele și foarte grele în viață și ne va durea. E inevitabil. Unele te doboară și ai impresia că o să mori. Da’ n-o să mori decât dacă o faci cu mâna ta, ceea ce nu rezolvă de fapt nimic, dar asta e doar părerea mea și fiecare crede oricum ce vrea. Nu vorbesc despre cazurile patologice. Acolo deja omul nu mai e deloc stăpân pe sine, controlul e predat bolii și este altă poveste. Totuși, chiar și în acele cazuri se poate, doar că e mai dificil.

Fără situațiile astea pe care le ducem greu și care ne dor, am fi complet duși călare pe cai verzi pe pereți, neancorați în realitate și foarte superficiali. Și am sta comod în locușorul nostru confortabil fără să ne dezvoltăm prea mult.

„Dar e așa de nedrept! Trebuia să fie așa și nu așa. Era mai bine dacă…”

De unde știm de fapt ce e drept și nedrept, bine sau rău? Habar nu avem. Judecăm numai în funcție de de ceea ce noi ne dorim și ne imaginăm că ar fi „bine”. Majorității oamenilor, viața le aduce mare parte din ce le place și își doresc. Din abundență. Cât oare vedem din ce avem? De câte ori pe zi ne gândim la ce avem? De câte ori simțim recunoștință pentru ce avem? Și cât ne gândim la ce nu avem? Dacă am desena un grafic onest, câte procente din timpul nostru ocupă gândurile de recunoștință și bucuria și câte procente ocupă nemulțumirile și frustrarea sau tristețea?

Totul este relativ. Fiecare om are o perspectivă extrem de limitată asupra întregului. Universul funcționează după niște legi exacte, iar viețile noastre nu cred că fac excepție de la ele.

În ultima vreme am avut mai multe întâlniri cu oameni care suferă din pricina unor „dureri” mai mult sau mai puțin întemeiate pe o pricină reală. Uneori motivele sunt serioase.  Atunci durerea își are locul ei firesc, e necesar a fi trăită, exprimată și eliberată când vine vremea, dar nu e musai ca ea să fie însoțită și de suferință. Mă uimește însă când văd că majoritatea sunt dureri provocate de niște iluzii. Și totuși, există suferință cruntă în oamenii aceștia. Ce mă uluiește însă cel mai tare este dependența pe care o au de suferință. Cer ajutorul, își doresc să discute și să fie susținuți și ajutați, dar ei nu se ajută deloc. De fapt nu vor să audă că e bine și că se poate să fie și mai bine. Tot ce își doresc e să dezbată în diverse forme faptul că îi doare, pentru că suferința asta le-a devenit în mod paradoxal atât de familiară, încât e centrul universului lor. Protejează vehement acest centru, care ajunge să acopere și să umbrească tot.

În anumite momente m-am surprins în astfel de situații. Am avut noroc tocmai pentru că m-am surprins. În momentul în care observi, ești cu un picior în afara cercului vicios. Ieși complet când alegi că vrei să fii bine indiferent de ce se întâmplă în viață și când nu te abați de la această hotărâre. În mod miraculos, lucrurile încep să se schimbe. Pentru că se schimbă propria percepție. Nu umblă dintr-o dată câini cu covrigi în coadă, nu e totul roz (asta ar fi super kitsch), laptele nu curge amestecat cu miere și se găsește tot mai rar în starea lui naturală, dar realitatea e realitate și nu se conformează deloc clișeelor. Slavă Domnului! 🙂

Suferința nu servește absolut nimănui la nimic. Nu schimbă nimic. E degeaba.

Nu știu ce înseamnă fericirea, e un concept cu prea multe definiții. Vreo șapte miliarde și ceva. Dar e tare bine când începi să fii împăcat cu ceea ce este, fix așa cum este și să te bucuri de ce ai. Fără a fi resemnat, îmbunătățind atât cât poți ceea ce poate fi îmbunătățit, dar cu atenție la motivele pentru care faci asta și la câtă importanță acorzi rezultatelor. Să te ridici de fiecare dată când cazi, pentru că o să tot cazi, să te scuturi și să mergi mai departe. Să vezi oportunitatea din fiecare provocare și să ții minte că pentru orice problemă există o soluție. Să zici merci, pentru că dacă nu te-ai fi aflat în rahatul respectiv, nu ai fi fost nevoit să găsești niciodată alte soluții și nu ai fi fost cel care ești astăzi. Și uită-te la tine ce fain ești.

Nimic nu durează veșnic pe lumea asta. Nici măcar suferințele. C’est la vie.

Pun aici un film cu un om care e fericit și care îi inspiră pe foarte mulți prin propriul exemplu. Pe măsură ce trece timpul, îmi dau seama că nu știu mare lucru, dar cred cu tărie că a fi fericit / a fi bine / este o alegere.

Să ne fie bine! 🙂

 

 

 

 

 

 

Anunțuri

Ana

Ana a fost bunica mea. Este bunica mea. Prietena mea cea mai bună. Profesorul meu de engleză și mult mai mult decât atât. Abia acum înțeleg că a fost primul meu maestru, atunci când habar nu aveam ce înseamnă asta.

Am fost binecuvântată cu trei bunice. Două de sânge și Ana, care a fost a doua soție a bunicului meu.

Ana a crescut într-o familie de poveste, cu o bonă englezoaică și o alta nemțoaică, multe cărți, veselie, maniere elegante, abundență și frumos. A trecut dârză peste durerea pricinuită de distrugerea de către comuniști a lumii pe care o îndrăgea. A devenit medic pediatru și mai târziu director de spital.

IMG_2185

Mi-o amintesc mereu înconjurată de oameni tineri, care o adorau. Nu am auzit-o niciodată văitându-se de ceva. Totul avea o parte bună. Citea enorm, scria poezii și traducea texte din engleză doar de drag. Nu le publica. Pe multe le citeam eu cu încântare, în special dacă erau povești. Îmi amintesc mașina ei de scris și cât de tare mi se părea ea, care o folosea cu măiestrie. O priveam ca pe ceva aproape sacru (pe mașină, pentru că nu aveam destulă minte să-mi dau seama că și bunica era pe-aproape :)). Nu conta că era „în vârstă”. Pentru ea vârsta era irelevantă. Poate că (și) de aceea simt același lucru. Era abonată la „National Geographic” în limba engleză de când pot eu să-mi amintesc. Muream de nerăbdare să vină următorul număr al revistei și așteptam cu mare neastâmpăr să-l termine ea de citit ca să ajungă în sfârșit la mine. Lumea sub comunism, imediat după ’89 și înainte de internet era foarte diferită. 🙂

La 10 ani am început să facem împreună lecții de engleză mai mult în joacă. Studiam după cărțile lui Eckersley. Îmi amintesc foarte viu cum miroseau paginile, senzația pe care o aveam când le atingeam și mai ales lumea despre care ele povesteau, trezindu-mi dorința nestăvilită de a ajunge acolo, de a cunoaște acea civilizație fascinantă, impresionantă, pe alocuri bizară și uneori extrem de amunzantă. Astfel am aflat că am înclinație pentru limbi străine. La 12 ani vorbeam fluent și m-am împrietenit într-o vacanță cu o familie de britanici veniți în România cu cei trei copii ai lor. Fetița era de vârsta mea. Am devenit „pen friends”, adică ne scriam scrisori. Copiii din ziua de azi nu știu ce înseamnă asta. 🙂 Un an mai târziu urcam singură la bordul unui Airbus către Londra. Plecam din țară pentru prima dată. Am petrecut o lună în Regat alături de acea familie de oameni faini și de prietena mea, care îmi este și astăzi dragă și apropiată. La întoarcere, doamna care stătea alături de mine în avion m-a întrebat după o oră de conversație dacă merg pentru prima dată în România. Era englezoaică și nu și-a dat seama că eu nu sunt. Acea călătorie a schimbat probabil întregul curs al vieții mele.

În adolescență, Ana a fost omul care mi-a fost cel mai aproape. Pentru prima oară am simțit iubirea necondiționată, deși nu știam deloc ce înseamnă asta pe atunci.

IMG_2197

Avea deja 90 de ani când i-am făcut cadou un laptop. Trei luni mai târziu mi-a cerut prietenia pe Facebook. Era să leșin. 😀

„-Cum ai făcut, bunica?

– Mi-am luat profesor de internet, draga mea. Îmi place atât de mult să-ți citesc blogul! Vreau să îmi fac și eu unul. Îți mulțumesc. Mi-ai adus întreaga lume în casă o dată cu laptopul ăsta. E minunat!

– :OOO!”

Nu a mai apucat să-și facă blog. În dimineața aceea, când a sunat telefonul, am știut dinainte de a răspunde că ea nu mai e. Atunci am înțeles într-o secundă ce lumină uriașă a fost acest suflet în viața mea. Și m-au durut până la sânge toate momentele pe care le-am mai fi putut petrece împreună, dar m-am lăsat prea mult luată de valul vieții ca să-mi fac timp.

Au trecut trei ani de atunci și continui să înțeleg din ce în ce mai profund ce a însemnat prezența ei. Îmi este foarte dor de ea, însă nu îmi lipsește. O simt în suflet. M-a ajutat să învăț că iubirea nu se termină și nu poate fi pierdută. Ea pur și simplu este. Inseparabilă de noi, dincolo de cuvinte.

La mulți ani, Ana mea iubită! Oriunde ești. Îți mulțumesc.

 

 

 

Pe fază

Ce an!

Nimic nu a decurs conform planului care oricum era destul de schematic. Ultimii ani au demonstrat cu obstinație că socoteala de acasă nu se potrivește cu cea din târg.

Dacă ești pe fază, ai șanse mari să te adaptezi cursului firesc al lucrurilor care te conduce adesea în cu totul alte direcții decât cele preconizate. Multe dintre ele sunt mai interesante decât gândul inițial. Dacă nu ești pe fază, e nasol. Poți să trăiești o viață astfel. Măcar din când în când e bine să verifici cum stai cu atenția, unde se află ea cu adevărat.

Eram tare la teorie. Puteam să țin cursuri despre asta. „Prezență. Aici. Acum.” Tolle…

Ha!

2016 a venit cu foarte multe proiecte. Din ce în ce mai multe. Iubesc ceea ce fac, iar ego-ul meu a fost intens hrănit de tot ceea ce se petrece. Am muncit atât de mult, încât mi-am neglijat serios odihna și sănătatea. Nici măcar nu mi-a trecut prin cap vreo clipă că mi se poate întâmpla ceva. 12-14 ore pe zi, uneori săptămâni la rând, fără weekenduri, fără pauză, cu foarte puțin somn. „Încă un eveniment, încă o zi plină de întâlniri, un articol pentru doctorat, încă un interviu, hai că mai am un târg și apoi gata, iau vacanță…”

Luni dimineața, în prima zi de „vacanță”, mi-am pierdut cunoștința. Grav. Am căzut, m-am ridicat, apoi s-a rupt complet filmul. Salvare, controale, distracție lanț. Slavă Domnului, nu este grav. Nu e nici simplu, dar se tratează.

„Care este obiectivul tău nr. 1 pentru 2017?” întreba azi Robin Sharma pe Instagram.

Obiectivul meu nr. 1 este să fiu prezentă. Aici și acum. Clipă de clipă. Pe bune, de data asta. Pare simplu. Doar pare. Cu exercițiu însă, poate să devină o stare permanentă. Am câțiva prieteni care știu ce spun. 🙂

Am avut nevoie de această experiență pentru a simți în toată ființa mea ceva ce credeam că știu, dar accesasem doar superficial cu mintea. Acum știu că nu știu. Și e perfect așa. Îmi propun doar să fiu pe fază.

Simt că s-a resetat softul. 🙂 Parcă s-a șters muuuuult spam.

Cerul e mai albastru decât oricând. Gusturile sunt mai intense. Nu mă mai urc pe cântar. Nu citesc mailuri până pe la jumatea lui ianuarie. E cam dezordine, dar cui îi pasă?

Ursul panda sălășluiește într-o pălărie de-a mea pe măsuța de cafea din living, avem nisip colorat pe toată scara de sus până jos, pervazul este plin de carioci iar podeaua e acoperită de lego, desene, puzzle, trenuri, scorpioni, șerpi și alte creaturi. Zâmbetul copilului meu este mai larg și îmbrățișările lui sunt mai strânse. E fericit că ne jucăm mai mult și că inventăm lumi de poveste împreună. „Mami, nu știam că ești atât de talentată la glume și povești.” Nici eu. 🙂

Să aveți un an bun, dragii mei!

dsc_0196

Dans

Dancing is remembering. To let go of all that is not here right now.

Woman remembers to allow another to lead. To surrender. To trust. To enjoy. Man remembers to listen. The music leads him as he leads her. He remembers to feel the beat, the heartbeat, the movement, his body and hers. He pays attention and gently, briefly , takes responsibility for both.

For a while, they remember they are one. There. Then.

Petre Mogoșanu: „Viața ca un dans”/ „Life as a Dance”

Fluturi și artă

Rareori îmi amintesc ce visez. Azi-noapte însă a fost aproape palpabil. Eram înconjurată de fluturi superbi, imenși. Zburau de jur împrejur, se așezau pe mine, culorile intense ale aripilor alcătuiau un spectacol uluitor. Majoritatea erau albaștri.

Încărcați de simboluri, fluturii au fascinat mereu artiștii, creația zămislind astfel comori surprinzătoare, cum este această instalație a lui Taegan Roberts compusă dintr-o mie de fluturi din hârtie: „Alis Volat Propis” / „She Flies With Her Own Wings”*.

*”Zboară cu propriile-i aripi”.

8bd6c8e9751b6f6fd1fbeccad8ab1b21
Taegan Roberts created this installation at a youth art exhibition in Victoria, Australia. Lit underneath with just one white light, 1,000 origami butterflies soar up to the ceiling. Called „Alis Volat Propis” (or „She Flies With Her Own Wings”). Source of photo text & photo: Installation Art, Pinterest

Color on Grey

Snagov încremenit, ecouri dintr-o epocă apusă, liniște deplină, reflexii în lacul neted ca oglinda, umbre, stoluri întunecate și totuși atâtea culori printre griuri.

Câți au…?

Îmi plac oamenii plini de viață. Oamenii aceia frumoși, pe care te bucuri oricând să îi vezi. Îi recunoști ușor, de obicei au un zâmbet larg pe toată fața.

Zâmbesc cu tot chipul, le strălucesc ochii și parcă răspândesc lumină în jurul lor. Zâmbetul fals, studiat, este recunoscut de la o poștă. Oamenii simt lucrurile astea, nu prea pot fi păcăliți.

Nu mai pot să stau de vorbă cu măști. Cu orgolii. Cu aroganțe. Cu frici. Cu plictis. Cu apatie.

Nu mai am răbdare să îi conving pe cei care sunt deja convinși că părerea lor este unica valabilă. Pentru că pentru ei chiar așa este.

Îmi plac oamenii curajoși. Aceia care au căzut de nenumărate ori, dar nu se sfiesc să recunoască asta, să învețe ce au de învățat și să meargă mai departe cum pot ei mai bine. Cu încredere în viață, zâmbind.

Cu toții am avut genunchii vineți, coatele julite și cel puțin câteva cucuie zdravene. Au fost necesare. Am învățat de fiecare dată.

Nu mai pot aștepta pe nimeni care de teama trântelor trecute sau imaginare e prizonier de bunăvoie într-un cerc din care nu mai iese. Doar un pas în afară și va simți gustul libertății.

Îmi plac oamenii care ajută. Fără a se întreba ce le iese lor din asta. Mai ales atunci când li se cere ajutorul. Cei mai mulți vor continua să ajute oricum, deși nu vor primi întotdeauna recunoștință. De obicei nici nu o așteaptă, ceea ce îi face mai frumoși.

Îmi plac oamenii care iubesc viața și se iubesc pe sine fix așa cum sunt. Care știu că perfecțiunea este o fata morgana cu miliarde de victime. Și că e timpul să ne trezim și să vedem adevărul. Trebuie doar să vrem să renunțăm la iluzii. Este atât de simplu.

Și totuși, câți au cojones pentru asta? 🙂

img_3034-1

Tabloul acesta a aparținut bunicii mele. Acum este al meu. Nu știu cine este autorul, pânza e grav afectată, imaginea mult estompată, dar cu toate astea îl iubesc. În primul rând pentru că bunica mea a fost un astfel de om luminos, plin de iubire și de înțelepciune. Mi-a fost cea mai bună prietenă și un profesor minunat, care mi-a arătat că pofta de viață face minuni. La 90 de ani i-am dăruit un computer. 3 luni mai târziu mi-a cerut prietenia pe Facebook. 🙂 Mi-a spus că i-am adus toată lumea în casă o dată cu accesul la Internet. Știu că ultimii săi ani de viață au fost mai plini și mai veseli. Mi-a spus ea. Inclusiv prin messenger.  A învățat cu entuziasm lucruri noi până în ultima clipă și s-a bucurat de ele. În al doilea rând, pentru că ador zâmbetul fetei din prim planul acestei picturi și toate imperfecțiunile sale.