Cea mai curată iubire

Recent, învățătoarea lui Ștefan a lăudat niște copii care au caiete foarte îngrijite. Are grijă să îl laude mereu pe fiecare copil pentru câte ceva. Nu există unul care să nu primească aprecieri din partea ei. Le vine rândul tuturor. Îi motivează pe toți și le aduce multă bucurie. Le spune și când greșesc, dar o face cu mult tact și înțelepciune.

“Asta înseamnă că fata mea are un caiet urât? Am să o pedepsesc!” a venit ca un tunet răspunsul unei mame.

Am crezut că este o glumă. Nu a fost.

Părinții cred că cea mai profundă iubire este cea pe care ei o simt pentru copiii lor.

De fapt cea mai profundă, curată și necondiționată iubire este cea pe care copiii o simt pentru părinții lor. Am aflat asta de la un psiholog și m-a ajutat să înțeleg multe lucruri.

Nu sunt psiholog. Nu mă pricep să analizez motivele care au declanșat o astfel de reacție în mama fetiței. Pot intui însă dezastrul pe care acest gen de comportament al unui părinte îl poate genera în psihicul unui copil.

La rândul ei, cândva copil, acea mamă a avut parte probabil de un comportament similar din partea părinților săi.

Comportament care spunea “Nu ești suficient de bună! Mă faci de râs! Ce va spune lumea? Îți arăt eu ție! Nu te-ai străduit suficient! Te voi pedepsi, te voi face să suferi ca să te oblig să îmi satisfaci mie așteptările, să îmi vindeci neputințele și să îmi îndeplinești aspirațiile. Nu mă interesează ce simți tu. Important este ce simt eu. Nu îmi pasă de durerea ta. Nu te ascult. Nu mă înteresează ce ai de spus. Datoria ta este să mă vindeci pe mine de durerea mea. Ce dacă ești un copil? Ce contează ce îți dorești tu? Ce contează că îți schilodesc sufletul pur și frumos și că abuzez de iubirea ta necondiționată pentru a te forța să îmi îndeplinești mie nevoile? Știu instinctiv că ai face orice pentru mine, pentru că acum mă iubești mai presus de orice, știu că te vei sacrifica pe tine pentru a mă face fericită și am să ți-o pretind mereu! O voi face, pentru că pot, pentru că forța mea este mai mare decât a ta și pentru că sunt oarbă de furie, de frustrări și de dorința de a vindeca prin tine ceea ce eu nu sunt în stare să fac pentru mine…”  Și pentru că nu realizez ceea ce fac.

Of, Doamne!

Să conștientizăm propriile noastre nevoi, răni, limite. Să avem singuri grijă de ele. Să ne cunoaștem pe noi înșine și să ne asumăm ceea ce suntem, așa cum suntem. Apoi să decidem ce și cum avem de făcut. Dacă dorim sau nu să facem ceva. Însă asta este numai și numai treaba noastră. A nimănui altcuiva.

Copiii noștri nu sunt salvatorii noștri. Ei nu au cerut să îi aducem pe lume.

Pot fi una dintre cele mai mari bucurii ale vieții. Dacă îi lăsăm.

Pot fi profesorii noștri. Dacă îi lăsăm.

Au atâtea să ne învețe, să ne amintească despre iubire, despre atenție, despre bucurie, despre viață. Dacă îi lăsăm.

Să îi ascultăm.

Să fim atenți, măcar.

Măcar atât.

img_7857
Foto: ©Anca Negescu
Reclame