Artist & curator talk   •   Iunie, 2019

Bună, Maria, 

Îți mulțumesc pentru această întâlnire. Este o bucurie de fiecare dată când ne vedem.  

Felicitări pentru expoziția “L’Heure Bleue”! Este minunată! M-am bucurat când m-ai invitat să-ți fiu alături în calitate de curator. Așa cum discutam la vernisaj, aș vrea să  te întreb câte ceva. Ești de acord? 

Bineînțeles.

Tu ai studiat mai întâi Dreptul. Ce te-a determinat să faci asta?

Familia. Tot ceea ce eu am crezut că sunt și că vreau să devin a venit prin filtrul a ceea ce ceilalți mi-au spus despre mine. Ce trebuia să devin a fost determinat de viziunea părinților pentru mine și se lega cu ceea ce ei puteau să-mi ofere concret. O lume în care ei au activat, în care ei aveau cunoștințe și mă puteau ajuta. 

Fiindcă eu nu am avut un talent ieșit din comun de mică, un puseu de genialitate care m-ar fi pus pe o traiectorie evidenta-oricare ar fi fost aceasta, am oscilat între a face ce-mi aducea liniște în suflet-desen sau ceea ce îmi impuneau părinții ca fiind mai logic. 

Când ți-ai dat seama că nu vrei să faci de fapt avocatură? Și cum s-a petrecut procesul de conștientizare a ceea ce vrei de fapt să faci?

Târziu mi-am dat seama că nu mi se potrivește șablonul cu care mă măsurau părinții, că eram o Alice într-o căsuță mică unde pereții se strângeau în jurul meu. 

La 27 de ani, într-o căutare febrilă a ceea ce eu sunt, după anii de studiu la Drept, o postuniversitară de Studii Europene și practică la cabinet, în pauza de maternitate, m-am trezit într-o dimineață cu un gând nebun: Maria trebuie să picteze.

Mi-am pus multe întrebări de-a lungul timpului, cine sunt eu de fapt și care este contribuția mea. Atât de des încât a venit răspunsul cu o mare responsabilitate. Să îmi asum ceea ce sunt, să mă pun pe traiectoria dorită și să muncesc ca acest vis să devină realitate, să fie palpabil. 

Procesul acesta de conștientizare a venit la pachet cu mute pierderi materiale pe care puțini le-au trăit într-o viață de om.  Mi-a rămas sănătatea intactă, fapt pentru care sunt foarte recunoscătoare. 

Îți amintești când ai pictat primul tablou? Cum s-a petrecut asta și cum te-ai simțit atunci?

Primul tablou l-am pictat la 27 de ani, după ce am decis să ascult de vocea mea interioară care mă îndemna să pictez. Mi-am cumpărat acrilice și mi-am încercat mâna. 

Îmi închiriasem o cameră spațioasă într-o casă din Cotroceni, împărțind restul spațiului cu o altă pictoriță care mi-este prietenă și care m-a încurajat de la început să îmi urmez menirea. Dimineața după ce îmi lăsam copiii la grădiniță, mergeam acolo și până la ora la care trebuia să merg să îi iau, nu mă mișcam de pe scaun. Nu aveam tv, calculator sau alte distrageri. Doar eu, muzica pe un IPod station, și pânzele mele. Am fost foarte disciplinată în demersul acesta de a mă descoperi. Nu îmi permiteam timpi morți. 

Ce a urmat? 

Prima expoziție mi-a organizat-o o fostă profesoară la Belle Arte care întâmplător mi-a văzut lucrările și mi-a propus să îmi dea spațiul ei (pe atunci sediul ilustratorilor din București). Imi era vecină. Asta se întâmpla în primul an în care mă dedicasem total picturii. 

Cei din jurul tău te-au susținut când ai luat decizia să te ocupi de artă? 

Nu am primit această susținere necondiționat. Este de așteptat ca familia să te susțină, însă nu este cazul meu deoarece provin dintr-o familie conservatoare și pragmatică, ce crede că validarea nu vine din simplul fapt de a fi ci este nevoie ca ceilalți să te valideze mai întâi, ca munca ta să aibă un ecou, o bază și apoi primești credit. Într-un fel, este fair. Mai intâi dovedești, apoi primești.  Recunosc că mi-a fost foarte greu, având în vedere că eu insămi nu eram stăpână pe mine și nu știam ce pot. Însă curiozitatea, pasiunea și inconștiența m-au determinat să insist, să mă abiționez să continui în ciuda anxietății de a fi singură pe un astfel de drum. 

Ei nu mă puteau ajuta cu nimic, nu cunoșteau pe nimeni, nu sșiau domeniul și era firesc să fie stresați și de-a dreptul șocați de deciziile mele. 

Cine a crezut în tine cel mai mult, înainte să devii cunoscută?

.… 🙂 Sincer? 

A fost proces însingurat. Nu aveam de ce/cine mă sprijini. Am avut mulți ani de somn de trei-patru ore maxim. Eram proaspăt divorțată cu doi copii mici de 3 și 5 ani și o idee nebună de a picta. 

Cine te-a ajutat la începutul carierei tale de artist? 

Faptul că am împărțit spațiul de pictură pentru un an cu o pictoriță ce mi-a devenit ulterior prietenă, m-a ajutat foarte mult să nu-mi pierd încrederea. Acum ea este în America, a emigrat de mulți ani…

Ai avut vreun sprijin financiar în tot acest timp? 

Oh, asta este o altă poveste. Pe scurt, am pornit totul cu o mie cinci sute de euro și așa mi-am clădit prima mea companie axată pe arta aplicată, primul brand de accesorii și articole de fashion imprimate exclusiv din arta mea, Marie Nouvelle.

Astăzi sunt 6 ani de când conduc acest brand și sunt fericită de creșterea constantă pe care o are an de an. Am învățat să fac totul de una singură. Acum pot să-mi deschid și o agenție de consultanță în artă și antreprenoriat :))

Cât timp a trecut între momentul în care ai început să te ocupi de artă și momentul în care ai ajuns să poți trăi din asta? 

Un an. La prima mea expoziție am vândut toate lucrările și așa am făcut primele mele câteva mii de euro. De aici am continuat să cresc. Să mă întrețin pe mine și ai mei copii dar și să investesc în business-ul meu. 

În prima lună, la Marie Nouvelle am facut 1500 ron din vânzări, cât să trec luna și apoi mai mult, și tot așa. Mă încurajam de la o lună la alta. 

Cum a fost acest parcurs pentru tine, având în vedere că nu doar existența ta a depins de tine, ci și cea a copiilor tăi? 

Extrem de obositor. Nimeni nu știe ce era în inima mea. Nu puteam merge la mama să îi cer să-mi cumpere de mâncare de la Mega, nu-i așa? Aș fi fost membrul din familie care era considerat un looser. Nu-mi doream să fiu un eșec umblător. Așa că am ținut în mine și m-am descurcat. Pas cu pas. Provin dintr-o familie cu cariere de succes- avocați, diplomați. Eu eram veriga slabă. 

Câte ore pe zi ai muncit în ultimii ani? 

Tot timpul muncesc. Și în weekend. De la 7 dimineața până când nu mai pot sta pe scaun. Ma întreb constant dacă aș fi putut face într-o zi mai mult, dacă nu mi-a scăpat ceva. Am și zile (mai rar) când simt că nu mai pot și mă opresc. 

De câte ori ai plâns în ultimii ani din motive legate de carieră?

La început plângeam mai mult. În primii ani. Mi-aș fi dorit să am cu cine mă sfătui, de la cine să învăț, însă am fost nevoită să mă încred în instinctul meu. Cine ar fi crezut că mă pricep la antreprenoriat? Acum nu mai plâng :)) Din contra, sunt relaxată și nu-mi mai este frică. Mă simt stăpână pe ceea ce știu și simt. Am răbdare.

La ce oră te trezești dimineața? 

La 6,30-7.

Nu-mi permit să stau în pat să dorm când știu câte am de făcut, ca să nu mai pun la socoteală pregătirea copiilor pentru școală sau nevoile lor.  Din fericire, am o relație foarte bună cu tatăl lor și ne împărțim în mod egal timpul dedicat lor așa că îmi rămâne mie mai mult (să muncesc, evident) :)))

Care a fost cea mai lungă vacanță pe care ai avut-o în ultimii ani? 

O săptămână, nu mai mult. În general prefer să plec câte trei -patru zile maxim, ca să nu se simtă lipsa mea în business.

Ai simțit vreodată teamă în toată această perioadă? Cam cât de des? 

Mereu. Teama merge mână în mână cu evoluția. Dar nu ai voie să te lași intimidat. Nu cred că poți fi complet relaxat dacă business-ul depinde de tine, însă poți învăța să trăiești cu teama și totuși să înaintezi. 

Dacă răspunsul la întrebarea anterioară este da, atunci cum te-a ajutat teama? Ce dar ți-a făcut ea?  

Teama te mobilizează. Ai nevoie de disciplină ca să reușești pe cont propriu. Să faci lucrurile doar când ai chef și inspirație, nu este un atu, este un blocaj. 

Bineînțeles, dacă vorbim strict de procesul creativ, poți lăsa creația doar atunci când simți. Eu pictez destul de puțin într-un an. Am nevoie de stare de bine, de echilibru, de bucurie. Altfel nu sunt lăsată să pictez. Așa simt, că îmi este interzis accesul la pictură. 

Care a fost cel mai greu moment din ultimii ani?

Au fost multe momente grele.  Eu sunt o femeie senzorială, sensibilă și am nevoie de afecțiune atât să primesc, cât și să ofer, iar a fi preponderent singură într-o lume masculinizată îmi aduce multă tristețe. Am căpătat forța și energia masculina necesara a concretiza si a aduce in material tot ceea ce mi-am propus insa nu ma implineste. 

Revin la energia mea feminină atunci când pictez. Am ambele laturi dezvoltate astfel încât să fac față cât mai bine vieții acesteia unde sunt și creator și provider. 

Care a fost cel mai fericit moment din ultimii ani? 

Satisfacțiile mele vin din succesul pe care munca mea îl are. Ecoul acela despre care vorbeam și pe care îl regăsesc în ceilalți. Colaborările creative avut atât pe plan local cât și internațional, colaborări care îmi confirmă valoarea.

Ce ai aflat despre tine ca om în timpul acestei experiențe (de artist)?

Că pot. Că tot ceea ce îmi propun iese așa cum am creionat cu ochii minții. Că sunt puternică și atât de fragilă deopotrivă. Și nu mă mai deranjează acest aspect. Trăiesc în aliniament perfect cu ceea ce îmi propun. 

La mine, gândul, cuvântul și fapta sunt la unison. Nu voi spune ceva ce nu mă reprezintă, nu voi gândi altceva decât vorbesc, nu acționez altfel decât am gândit. Și asta îmi dă liniște. Că sunt EU. 

Ce  le spui celor ce au un talent sau o pasiune pe care și-ar dori foarte mult să o transforme într-o carieră, dar nu o fac?

Să aibă curaj. Nu mor dacă se aruncă în gol. Au doar de câștigat. Învață. Să lase dramul ăla de inconștiență să  pună stăpânire pe ei și să nu se mai ia atât de în serios. 

Ce  le spui celor ce te invidiază? 

Să stea liniștiți, că nimic nu este ceea ce pare și că aici unde sunt eu am ajuns după multe pierderi și nereușite personale pe care nu le-aș dori nimănui. Nu cred că le-ar plăcea schimbul.

Ce  le spui celor ce te iubesc?

Vă sunt atât de recunoscătoare. Tot ceea ce sunt astăzi sunt și datorită cuvintelor de încurajare și mulțumirilor primite pentru munca mea, de-a lungul timpului. 

Mulțumesc.