Tu știi că ai ochi frumoși?
– Ce ochi frumoși ai tu!
Prietena mea se uită spre mine ușor surprinsă, cu un licăr de bucurie în ochi și îmi răspunde:
– Eu mă uitam la tine. Tu ai ochi frumoși.
– Așa-i!
Ochii ei frumoși devin brusc mai mari și văd în ei două semne de întrebare.
– Da, eu știu că am ochi frumoși și-mi place asta foarte mult. Tu știi asta despre tine?
Prietena mea superbă lasă privirea-n jos, nu foarte convinsă.
– Știi, eu despre mine nu sunt chiar atât de sigură… Nu mă văd așa.
Cum este posibil să nu își dea seama cât este de frumoasă? De ce oare se îndoiește de sine?…
Pentru că probabil atunci când era mică a învățat asta de la adulți. A învățat îndoiala.
Niciun copil nu își pune problema că nu este perfect așa cum este până când nu învață asta de la adulții din preajma lui. Niciun copil nu știe că “nu-i frumos să…”, că “e rușine să…”, că dacă face sau spune ceea ce simte trebuie să-și facă griji despre “ce-o să zică lumea”, că trebuie să se teamă de nenumărate pericole imaginate de adulții pe care copilul îi crede atotștiutori, că “trebuie să îi asculte mereu, că ei știu mai bine” și așa mai departe. Foarte curând, copilul perfect, strălucitor, mereu prezent, învață că dacă nu se comportă așa cum se așteaptă adulții de la el, nu primește acceptarea și afecțiunea acestora. Învață toate astea la o vârstă atât de fragedă, încât atunci când va crește nu va mai ști cum era la început, înainte să-și uite perfecțiunea.
Adulții aceia la rândul lor au pățit exact la fel când au fost copii.
Au uitat că sunt perfecți, au uitat să se iubească, au au uitat să aibă încredere în ei, au uitat își exprime liber adevărul, au învățat să le fie teamă, au uitat cine sunt, cum sunt și ce pot.
Cred că toți ajungem să uităm într-o mai mică sau mai mare măsură. Uităm, dar nu complet. În fiecare dintre noi există adevărul despre cine suntem. Fiecare dintre noi își poate aminti.
Mai devreme sau mai târziu, fiecare dintre noi își VA aminti.
