Jurnal pisicesc. 24 martie 2020

24 martie 2020

Bună,

Eu sunt Cookie.

Sunt o felină superbă de aproximativ 8 “luni”. Nu știu exact ce înseamnă “luni”, dar i-am auzit ieri pe oamenii mei vorbind despre asta.

Omul-motan și oama-mâță spuneau că în curând împlinesc un an. Nu știu ce-i ăla “an” și nici ce tre’ să fac io ca să-l împlinesc, dar pare important. Omul-pui a zis că vor să-mi facă o petrecere cu ocazia asta. Abia aștept. Pare să fie ceva bun de mâncare.

Oamenii mei sunt niște animale ciudate. I-am adoptat cu greu. Am tot intrat la ei în casă, m-am dat în spectacol, m-am frecat de ei, i-am lins, m-am răsturnat cu picioarele în sus, mi-am ridicat coada, m-am lăsat pe lăbuțele din față (oama-mâță a remarcat cu această ocazie că mă pricep la “yoga”), am mâncat tot ce mi-au dat, nu am făcut deloc pipicaca și tot m-au dat afară. Ba mă primeau, ba mă dădeau afară. Până la urmă, cred că au fost impresionați de abilitățile mele de yoga, pentru că într-un final, m-au lăsat să stau. Bine că au priceput și ei ce favoare le-am făcut. Nu știam ce-i aia yoga, dar m-am lămurit între timp. Oama-mâță a învățat de la mine cum se face și s-a apucat să mă imite. Are un covoraș pe care tot repetă după mine. Pare delicios, dar nu sunt sigură. De câte ori am încercat să-l rod, m-a luat pe sus și m-a dat afară din cameră. Las’ că-l prind eu până la urmă și o să mă conving.

Nici nu m-am instalat bine la ei în casă, că m-am și trezit cu o mâță-câine pe cap. Da! Cum m-a văzut, a sărit cu labele pe capul meu. Vai! Nu mi-am imaginat așa ceva. La început era foarte mică. Doar cu puțin mai mare decât mine. Acum este gigantică. I-am auzit pe oamenii mei spunând că are 23 de kilograme. Este un cuvânt complicat, dar probabil că voi știți ce vrea să zică. Eu cică am doar 2,3. Oi avea eu mai puține kilograme, dar cu siguranță am mult mai multe maniere.

Chestia asta blănoasă care nu se mai oprește din crescut este extrem de needucată. O cheamă Honey. Este o sălbatică. Face pipicaca în casă. Este inadmisibil! Degeaba o ceartă oamenii. Avem o litieră mare și frumoasă. Eu am grijă să acopăr cu nisip tot ce fac acolo. Mâța-câine nu știe care este diferența dintre bolul ei de mâncare și litieră. I-am explicat că aceea este toaletă. Ea doar rânjește în continuu și se face că nu pricepe. De câte ori prinde ușa deschisă la baie, își bagă botul în litieră, apucă ce găsește pe acolo și fuge prin casă foarte încântată. Oamenii cei mari țipă și o ceartă, apoi o scot afară în curte. Omul-pui țipă cel mai tare, bate din palme și râde până îi dau lacrimile.

Aceasta este familia mea. Sunt cu toții foarte ciudați, însă văd că fac progrese de la o zi la alta. Îi dresez foarte bine și sunt mulțumită de toți, în afară de mâța-câine, din care îmi este greu să cred că voi reuși să fac vreodată o lady.