Câți au…?

Îmi plac oamenii plini de viață. Oamenii aceia frumoși, pe care te bucuri oricând să îi vezi. Îi recunoști ușor, de obicei au un zâmbet larg pe toată fața.

Zâmbesc cu tot chipul, le strălucesc ochii și parcă răspândesc lumină în jurul lor. Zâmbetul fals, studiat, este recunoscut de la o poștă. Oamenii simt lucrurile astea, nu prea pot fi păcăliți.

Nu mai pot să stau de vorbă cu măști. Cu orgolii. Cu aroganțe. Cu frici. Cu plictis. Cu apatie.

Nu mai am răbdare să îi conving pe cei care sunt deja convinși că părerea lor este unica valabilă. Pentru că pentru ei chiar așa este.

Îmi plac oamenii curajoși. Aceia care au căzut de nenumărate ori, dar nu se sfiesc să recunoască asta, să învețe ce au de învățat și să meargă mai departe cum pot ei mai bine. Cu încredere în viață, zâmbind.

Cu toții am avut genunchii vineți, coatele julite și cel puțin câteva cucuie zdravene. Au fost necesare. Am învățat de fiecare dată.

Nu mai pot aștepta pe nimeni care de teama trântelor trecute sau imaginare e prizonier de bunăvoie într-un cerc din care nu mai iese. Doar un pas în afară și va simți gustul libertății.

Îmi plac oamenii care ajută. Fără a se întreba ce le iese lor din asta. Mai ales atunci când li se cere ajutorul. Cei mai mulți vor continua să ajute oricum, deși nu vor primi întotdeauna recunoștință. De obicei nici nu o așteaptă, ceea ce îi face mai frumoși.

Îmi plac oamenii care iubesc viața și se iubesc pe sine fix așa cum sunt. Care știu că perfecțiunea este o fata morgana cu miliarde de victime. Și că e timpul să ne trezim și să vedem adevărul. Trebuie doar să vrem să renunțăm la iluzii. Este atât de simplu.

Și totuși, câți au cojones pentru asta? 🙂

img_3034-1

Tabloul acesta a aparținut bunicii mele. Acum este al meu. Nu știu cine este autorul, pânza e grav afectată, imaginea mult estompată, dar cu toate astea îl iubesc. În primul rând pentru că bunica mea a fost un astfel de om luminos, plin de iubire și de înțelepciune. Mi-a fost cea mai bună prietenă și un profesor minunat, care mi-a arătat că pofta de viață face minuni. La 90 de ani i-am dăruit un computer. 3 luni mai târziu mi-a cerut prietenia pe Facebook. 🙂 Mi-a spus că i-am adus toată lumea în casă o dată cu accesul la Internet. Știu că ultimii săi ani de viață au fost mai plini și mai veseli. Mi-a spus ea. Inclusiv prin messenger.  A învățat cu entuziasm lucruri noi până în ultima clipă și s-a bucurat de ele. În al doilea rând, pentru că ador zâmbetul fetei din prim planul acestei picturi și toate imperfecțiunile sale.

Anunțuri

What if…? Filmul

(English below)
Unele povești se scriu singure. Au ritmul lor.
Așa s-a întâmplat și de data aceasta.
Am avut la dispoziție două zile și-un pic să filmăm, să facem montajul și să anunțăm un proiect care ne este nespus de drag și care s-a născut parcă de la sine, neașteptat de firesc.
Poveștile de viață care l-au inspirat nu au fost întotdeauna ușoare, dar au avut rostul lor. 
Este câte puțin despre noi toți. 

Mulțumesc prietenilor care ne-au ajutat din tot sufletul, neștiind altceva decât că este vorba despre minunile din porțelan ale Ancăi Popescu și că îi rugăm să ne răspundă la o întrebare: „Cum ar fi dacă…”

WHAT IF…
Coming soon

*prietenii vorbitori de engleză pot activa subtitrarea
__________________________
Some stories write themselves. They have their own rhythm. Like this one.
We had two days to shoot, edit the film and announce a project that we love dearly and which was born naturally, by itself.
The life stories that inspired it were not always easy, but they served their purpose.
This is to some extent about all of us.

A big thank you to all the friends who helped us with all their heart, knowing only that it is about Anca Popescu‘s porcelain wonders and that we were going to ask them one question: „What if…?”

WHAT IF…
Coming soon

*Our English speaking friends can activate the English subtitle
____________________________________
MULȚUMESC/THANK YOU!
Miluță FluerașMaria DermengiuCiprian UdrescuCristian GrozeaMihaella IonMircea MoroianuNicole SommerSergiu ChihaiaPing Pingwww.artwall.ro, Andreea Sandu și Galateca Gallery, Anca Popescu

 

 

Cum ar fi dacă?

Am întrebat recent mai mulți prieteni: “Cum ar fi să…?”, Cum ar fi dacă…?”

La un moment dat, unul dintre ei m-a luat complet prin surprindere când mi-a întors întrebarea.

Cum ar fi…?

Cum ar fi dacă nu am cunoaște frica?

Cum ar fi dacă ne-am aduce aminte că ne-am născut fără ea?

Cum ar fi dacă ne-am da seama că am învățat-o de la alții? Și cum ar fi dacă i-am ierta?

Cum ar fi dacă am alege numai adevărul?

Cum ar fi dacă am accepta totul exact așa cum este, nu așa cum ne imaginăm noi că ar trebui să fie? Și să începem cu noi înșine.

Cum ar fi să nu judecăm? Pe nimeni și nimic. Niciodată.

Cum ar fi să nu punem etichete? Pe nimeni și nimic. Niciodată. Și să începem cu noi înșine.

Cum ar fi dacă am dărui fără teamă și fără așteptări?

Cum ar fi dacă am spune mereu mulțumesc?

Cum ar fi să nu mai visăm la cai verzi pe pereți, crezând că atunci când visul va deveni realitate vom fi fericiți?

Cum ar fi dacă am fi prezenți în propria viață? Cu adevarat prezenți, clipă de clipă. Oricum ar arăta ea. Cum ar fi să avem curajul să rămânem prezenți chiar și atunci când clipa doare, aduce lacrimi în ochi și noduri în gât?

Cum ar fi să avem răbdare și încredere că ceea ce este trebuie să fie? Și să îngăduim fără să ne plângem, fără să evadăm în gânduri sau scenarii care promit un șir nesfârșit de iluzii.

Cum ar fi să punem la îndoială absolut tot ce știm? Și să ne dăm seama că de fapt nu știm.

Cum ar fi să nu avem nimic de demonstrat?

Cum ar fi să ne privim gândurile și emoțiile fără să le urmăm de fiecare dată?

Cum ar fi să nu trăim în primul rând cu gândul la alții, la ce cred, simt, spun sau fac ei?

Cum ar fi să trăim în primul rând cu gândul la noi? Și cum ar fi ca acel gând să fie una cu adevărul din inimă?

Cum ar fi să încetăm a mai hrăni egouri care niciodată nu voi fi satisfăcute, oricât de mult le-am da? Și să începem cu al nostru.

Cum ar fi să aflăm că de fapt nu există “eu și ceilalți”? Și că prin toți curge o singură viață. Aceeași.

Cum ar fi să ne dăm seama că nu știm să iubim cu adevărat? Cum ar fi dacă am realiza că ceea ce numim iubire este doar nevoie, teamă, dorință de a ne întregi prin alții?

Cum ar fi să aflăm că suntem deja întregi?

Cum ar fi să ne amintim cine suntem cu adevărat?