28 august 2025

m cumpărat de curând un pachet cu trei creioane care mi s-au părut foarte frumoase. Îmi place să scriu de mână și îmi place deseori să scriu cu creionul.

Le-am așezat în suport și le-am tot admirat. Azi dimineață, când aveam ceva de notat, am luat unul dintre cele trei creioane și am ezitat. Erau noi, neascuțite și atât de frumoase!

”Cum să-l ascut? O să-l stric.”

”Este atât de frumos! Pune-l înapoi în suport!”

”E păcat să scrii o amărâtă de listă de To Do cu creionul ăsta superb.”

”Păstrează-l pentru un scop mai nobil!”

”Dacă îl ascuți și începi să-l folosești, în scurt timp se va termina și vei rămâne fără el”.

Mi-am surprins gândurile. Am privit cele trei creioane, l-am ales pe cel care îmi place cel mai mult, am luat ascuțitoarea și l-am ascuțit. Apoi am scris cu el lista de To Do (adică chestii pe care la am de făcut).

Când l-am ascuțit, am descoperit că interiorul creionului are o altă culoare, minunată. Danteluțele din lemn subțire desprinse de lama ascuțitorii par niște valuri miniaturale. Mina este excelentă. Nici prea tare, nici prea moale și se imprimă foarte ușor pe hârtie.

A fost o încântare să scriu lista cu chestii pe care le am de făcut cu această unealtă care pentru mine este ca o comoară. Deja am bifat aproape jumătate din ce am trecut pe listă. Cu drag și cu entuziasm.

Uneori amânăm lucrurile pe care ni le dorim cu ardoare din teama de a nu rămâne fără ele.

Păstrăm ce ni se pare nouă mai bun pentru altă dată. Evităm să ne purtăm hainele cele mai faine, pantofii cei mai frumoși, păstrăm deoparte vasele cele mai bune, paltonul cel mai elegant, creioanele care ni se par cele mai frumoase. Poate din convingerea ascunsă că nu merităm. Poate din cauza credinței că altceva, altcândva, altundeva, atlcineva, mâine, poimâine, anul viitor va fi mai bine, mai bun, mai potrivit.

Nu există mâine, poimâine sau anul viitor. Nu mai există nici ieri sau anul trecut. Există numai ACUM. În fiecare clipă a vieții noastre, există numai ACUM.

Da, creionul frumos cu care scriu se consumă. Și în curând va dispărea. Însă nu se va irosi. Pentru că își va servi scopul și va aduce beneficii care vor exista și după ce el se va fi tocit complet. Acesta este rostul lui.

Rostul meu este să îl folosesc. Și să mă bucur din plin de tot acest proces care poate să devină cu mult mai plăcut, mai inspirat și mai cu spor tocmai datorită faptului că eu îmi îngădui să folosesc ce am eu mai de preț.

Cam la fel se întâmplă cu talentele și darurile noastre. Fiecare om are cel puțin un lucru la care se pricepe în mod natural. Dacă își folosește talentul, acesta nu doar că nu se consumă precum o unealtă fizică, ci sporește, se rafinează și se dezvoltă în timp, aducând beneficii nu doar omului respectiv, ci și tuturor celor care beneficiază de pe urma contribuției sale.

Încercăm prea mult să ne conformăm normelor sociale, convingerilor inconștiente și programelor care ne îngrădesc. Ne este teamă să ne folosim talentele și înclinațiile naturale. Le ținem ”în suportul de creioane” și ne gândim că poate mâine sau anul viitor.

ACUM este momentul perfect să iei ascuțitoarea, să alegi creionul preferat, să-l ascuți cu încredere și să începi să scrii cea mai frumoasă poveste a vieții tale.